Cum e sa afli de la vecini ca parintii tai te-au adoptat, in timp ce tu nu voiai decit sa reconstitui istoria comunismului la bloc?

Lumea aia, mi-am zis, de ce nu ar fi de recucerit, de refacut din amintiri? Si asa am facut: seara dupa seara, in 2004 mi-am vizitat vecinii din Bulevardul Sulea 31, scara 2, locul copilariei mele.

Doar ca nu ma mai puteam copilari ca pe vremuri, iar tantile mele, cu o prajitura din pachet chinezesc si cu o Frutti Fresh, m-au alintat cum au putut ele mai bine, dar nu au putut sa-mi ascunda adevarurile familiei mele: mama ta era usor dusa, cu povestile alea ale ei, mama ta s-a culcat cu securistul blocului, tatal tau umbla la brat cu una pe bulevard, mama ta era o turnatoare, mama ta era o hoata, tu, nici tu nu te simteai prea bine: erai adoptat. Ustura astfel de lucruri, mai ales ca eu nu voiam asemenea discutii...

Tu ai inceput o carte si vecinii te-au obligat sa scrii alta, cu adevaruri greu de suportat. Te-ai gindit sa renunti?

Citeste si:

Putin, la inceput. Acum aveam de ales din ruinele copilariei mele ce vreau. Care rau e cel mai mare, care adevar este mai dureros? "Cartea vietii mele" s-a scris cautind aceste adevaruri, dind de capatul fictiunilor maica-mii, hotiilor maica-mii, turnatoriilor ei, dar mai ales adoptiei mele.

O istorie de familie? O istorie a unei comunitati? Istoria unor minciuni?

Ce avem de fapt? Un comunism care m-a mintit? O comunitate de bloc cu istoria ei tulbure? Destinul unui papagal de om, care sint, al unui om care uita lucrurile esentiale din istoria lui traita pentru a nu da piept sau a da piept cit se poate de tirziu cu realitatea? Nu stiu, cred ca sint toate puse la un loc cu ajutorul vecinelor, tantilor, matusilor mele. Ele mi-au dat bataita, ele mi-au dat adevaruri cu lingurita si acum. Dar mai ales este o carte de reconstituire a vietii mamei mele, o femeie care a trait burghez in bucataria ei rosie, invaluita in fierbinteala jumatatilor de adevar, in fumul de Snagov, Kent, BT si Porcelain si in aroma de Wienner Kaffe.