In seara zilei de 21 mai, la o frumoasa sarbatoare dedicata actorilor bucuresteni de catre generosul impatimit de lumea artistica Ion Antonescu, i-am intalnit dupa multi ani, singuri si cuminti la o masa, imbracati cu acea pedanterie savanta si in acelasi timp vetusta, atat de caracteristica batranilor nostri venind parca din alta lume, de dincolo de bine si de rau, pe marele dramaturg Paul Everac, ultimul clasic in viata al scrisului teatral romanesc, aflat la 83 de ani dupa o grea operatie careia i-a supravietuit miraculos si pe doamna sa, cu acel fermecator chip de icoana pe sticla zugravit de stramosii domniei sale moti, de la Halmagiu.

Am scris desprte piesele lui Paul Everac, care au ridicat in picioare sute de mii de spectatori in toate salile de teatru din Romania, de la Teatrul National la umile Camine culturale pierdute sub poale de munte, l-am aplaudat frenetic cand verbul sau incendia un public urias fara nicio exagerare, a fost, intr-adevar, o prezenta puternica in spatiul cultural romanesc cateva zeci de ani si am avut bucuria sa-l sarbatoresc la optzeci de ani pe prima scena a tarii jucandu-i, in propria sa regie, o piesa care imi fusese interzisa la Teatrul Mic chiar in toamna lui 1989 si care, la National 2004, a facut un frumos succes, actorii imbratisand-o cu dragoste; fireste, din nefericire, in indiferenta ca o lespede de piatra a unei prese subjugate conjuncturii vremelnice.

Acest mare scriitor, pe care nimeni nu-l va putea scoate din Istoria teatrului romanesc si din istoria gazetariei cu miez si a pamfletului pe care de asemenea l-a ilustrat si il ilustreaza inca stralucit, va fi aruncat peste numai cateva zile in strada, in aceeasi nefericita indiferenta generala intr-o societate si intr-o lume politica fara obraz, sufocata de prea plinul imensului gol care o compune, agitandu-se necontenit steril, uitand drama tarii care isi ara, inca, harta cu plugul de fier tras de doi boi vlaguiti.

Si acum va rog sa ascultati acest dialog cutremurator:

- Ce mai faceti, Coane Paule? � incerc eu dupa salutul si imbratisarea de cuviinta sa-i scot din tacerea trista in care stau amandoi, blindati ca intr-un halou de singuratate. Paul Everac se uita la mine, insa schita zambetului nu are puterea sa-i lumineze fata intreaga de culoarea pamantului. Zambetul se opreste trist in coltul buzelor livide.

- E adevarat ca va scoate din casa fara sa vi se ofere nicio solutie?!

Marele dramaturg se uita la mine pastrand acel inceput de zambet si in ochii la fel de tristi. Incuviinteaza si raman impietrit.

Citeste si:

- Ne-am cumparat cianura!, spune Doamna Everac cu o liniste si cu un chip al definitivei resemnari ca al chipului senin si chinuit de durere pe care il are Maria in fata crucii pe care e rastignit fiul ei si Mariei din icoanele pe sticla i se spune �Maica Domnului - Jalnica�. Simt ca ma ineaca lacramile, sunt si eu batran la saptezeci si cinci de ani, nu le pot opri sa nu-mi impaienjeneasca ochii si sa porneasca stinghere pe obraz in vazul lumii.

Paul Everac incuviinteaza cu acelasi inceput de zambet trist in ochii in care se ivesc si la el lacrami.

- Ne-am imbracat frumos pentru ultima oara ca sa ne vada lumea ca aratam bine! se justifica Doamna Everac cu glas mic, cristalin, cuminte, zic iar, si am credinta ca si el vine fara razbunare, de dincolo de bine si de rau!

Nu se poate adauga nimic, absolut nimic!

P.S.1 Intr-o situatie asemanatoare, de insultatoare indiferenta din partea societatii, alt mare dramaturg roman, Aurel Baranga, l-a pedepsit pe Ceausescu facand sa apara, a doua zi dupa inmormantarea sa, in Romania libera, de sub directia lui Octavian Paler, ferparul care anunta trecerea in nefiinta si inhumarea, in prezenta exclusiva a familiei, a clasicului comediei satirice romanesti. A fost cumplita farsa tragica cu care, repet, marele scriitor l-a pedepsit pe Ceausescu.

- Ce s-a schimbat, va intreb, Domnilor politicieni?!

P.S.2 Ar fi bine ca televiziunile sa difuzeze un film cu Cartierul Pipera al imbogatitilor peste noapte, profitori ai Revolutiei.