"Ma strafulgera ideea dureroasa ca nu mai am dovada muncii si a credintei mele, ci doar dovada destinului meu artistic. (...) Simt ca mirosul care ma inabusa nu mai este de fum si scrum, ci miros de cenusa. De cenusa curata. As vrea sa pot crea o opera ca simbol al cenusii. Intr-un moment cand m-am lasat coplesit de durere - vazand ca mi-au ars cele mai dragi si mai valoroase lucrari apartinand atelierului meu, precum si Muzeului mare - ma rugam la Dumnezeu sa faca sa ard si eu, ca macar cenusa sufletului meu sa-mi supravietuiasca. Acum, linistindu-ma, ii cer doar indurarea sa ma lase sa astern pumnul meu de cenusa (cenusa a tot ceea ce am pretuit si am iubit mai mult) langa muntele suferintei neamului. Ma obsedeaza in continuare ideea unui simbol al cenusii. Stiu ca exista mitul renasterii din cenusa. Ma rog zeilor sa ni-l implineasca. Intelesul si clasicitatea lui mi se par insa prea indepartate... Ne trebuie imperios un simbol nou al curateniei, al puritatii. Un simbol calauzitor al renasterii noastre." - Ovidiu Maitec (1989-1990)

Am avut privilegiul ca, la numai cateva saptamani dupa ce Ovidiu Maitec a devenit el insusi un simbol in eternitatea creatiei universale (pe 18 martie s-a stins la Paris), sa mi se deschida "portile" aceluiasi atelier pe care l-a renascut din cenusa. Sa stau in apropierea zecilor de opere in care pulseaza genialitatea creatorului sau; sa urc treptele pe care - de cate ori oare?! - le-a masurat sculptorul in drumul sau spre perfectiune; sa intru in atmosfera micului loc de refugiu si odihna, in care inca mai palpita gandurile si framantarile artistului... Trecand pragul, intri intr-o alta lume, arhaica si simpla; moderna si impunatoare. "Asemeni genialului sau precedesor Brancusi, caruia ii este cel mai puternic urmas spiritual, Ovidiu Maitec regaseste aceasta dubla inspiratie, terestra si aeriana, prin care omul veacului XX reia simbolismul arhaic ce insufleteste marile mituri cosmogonice. Ceea ce ii apropie pe acesti doi sculptori este dinamica imaginatie care, luand in stapanire massa de materie inzestrata cu forme arhetipale si misterioase, o smulge gravitatii, ancorand-o totodata in pamant." - Mircea Eliade (1984)

Asemuirea cu Brancusi a fost descoperita de minti luminate cu mult inaintea mea si-ntr-o oarecare masura destinele celor doi par a fi asemanatoare. Daca pe Brancusi aproape ca ni l-au asimilat francezii (atelierul mesterului din Hobita aflandu-se la Paris), iata, e momentul sa nu ingaduim ca si pe Maitec sa ni-l ia altii. Pentru ca, asa cum remarca inca din 1971 Cordelia Maitec, "Ovidiu Maitec... este un sculptor cu care orice tara s-ar putea mandri".

Citeste si:

Specialistii vorbesc chiar despre "o tripleta de aur" care a marcat definitiv sculptura secolului trecut si s-a impus in universalitate: Henry Moore - Constantin Brancusi - Ovidiu Maitec. Intr-un numar din "Daily Telegraph", Terence Mullaly facea urmatoarea afirmatie: "Inainte de orice, creatia lui Maitec are o calitate atemporala. Indiferent de marimea lucrarilor - si ele sunt tot atat de splendide cand sunt mici (asta am putut vedea cu proprii-mi ochi si sunt intru totul de acord - n.n.), desi el a creat si cateva foarte mari - ele exercita atractia monumentalului. (...) Rareori a fost sculptura impregnata in timpurile noastre cu un grad atat de mare de solemnitate. La fel ca sculptorii cei mai buni ai secolului XX, ca Henry Moore si Brancusi, Maitec a reusit sa investeasca formele abstracte cu relevanta umana".

Calatorii si cristalizare

Actul creator al lui Ovidiu Maitec - asa cum spunea in cele doar cateva note publicate in cursul vietii - s-a "slefuit si cristalizat" odata cu acele calatorii, initiatice, din care a acumulat un imens bagaj de emotii ce si-au pus amprenta pe ceea ce a iesit ulteior din mana sa.