Jurnalisti si cronicari de teatru au facut pentru "Cotidianul" portretele celor trei concurenti.

Un regizor poliglot

Tocilescu a montat piese de toate felurile: tragedii si comedii, drame solide si incropeli, ciudatenii de pe vremuri si bizarerii ale unui viitor care tot intirzie sa se arate si, desi spectacolele lui nu seamana deloc intre ele, toate poarta o marca inconfundabila. Azi i s-ar zice brand. Brandul lui Tocilescu (foto) este dragostea de viata: ii place viata nu doar cind e o sarbatoare de neuitat, ci si cind e ceva de care ai vrea sa uiti cit mai repede si nu poti. Spectacolele lui te ajuta si sa tii minte, si sa uiti.

Viata este asa cum este, iar teatrul a fost inventat de catre oamenii care o iubeau ca sa ne explice ca totul poate fi suportat si inteles, ca nu e greu sa ai caracter, ca nu e imposibil sa infrunti privirea celuilalt chiar daca ai gresit fata de el. Exista in teatrul lui Tocilescu un fond curat de sentimente intotdeauna invingator; si nu intimplator muzica e atit de importanta in constructiile lui scenice: armonia ei desavirseste neputintele cuvintelor. Desi monteaza opere complicate, reputate prin caracterul lor incifrat, Tocilescu izbuteste mai intotdeauna sa fie limpede in tot ceea ce arata pe scena. Semnele folosite de el sint clare si pentru spectatorul cel mai putin sofisticat, metaforele nu vin din cugetari nocturne de dupa visele urite, ci din imaginile produse de spectacol. E un regizor inteligent pentru spectatori care vor sa fie inteligenti. E un regizor talentat pentru cei care stiu ca, fara talent, totul e tacere. Chiar daca tacerea e saturata de zgomotele asurzitore ale exegetilor nimicului. (Magdalena Boiangiu)

Citeste si:

Un fotograf surprinzator

Radu Afrim (foto) e un personaj aproape insuportabil. Isi infoaie penele la fiecare cronica mai putin entuziasta (si citeste tot ce apare in materie de teatru) si naste adepti fanatici, care bat Romania in lung si-n lat pentru montarile lui. Desi el, personal, nu e un "cool", teatrul lui aduna in juru-i o lume pentru care Jon Fosse devine pe neasteptate tot ce poate fi mai "trendy" in postmodernitate.

Afrim e un fotograf surprinzator - iar spectacolele lui sint compozitii imagistice niciodata intimplatoare -, iar daca n-ar fi dat bir cu fugitii din lumea literelor, ar fi fost un poet admirabil. E un melodramatic care fuge de ridicol si incearca sa-si sublimeze detasat propria sensibilitate. Teatrul lui e unul al corpului, cu toate virstele si slabiciunile acestuia, al relatiilor si vietilor ratate, al derizoriului in dimensiunea lui sublima.

Doua montari l-au transformat in subiectul central al confruntarii critice: "Trei surori", de la Sfintu Gheorghe, si "De ce fierbe copilul in mamaliga", de la Odeon-ul bucurestean, amindoua adaptari indraznete, la limita, ale unor texte de patrimoniu. Inainte de Cehov, il deconstruise pe Garcia Lorca in "Alge. Bernarda’s House Remix", unul dintre cele mai subtile, emotionante si pline de umor spectacole pe care le-am vazut (desi mai nimeni nu pare sa-si aduca aminte de el).