Dar, cu putina rabdare, veti vedea pe parcurs ca sablonul este decimat, ironizat din afara sau persiflat dinauntru si celebrul "je t’aime" chiar adresat unui oras ce aparent n-ar mai avea secrete, nu mai este doar o simpla sintagma ca la Serge Gainsbourg, ci redevine o fraza credibila dupa ce vom invata sa re-privim cu alti ochi Parisul. De aceasta data e un film multilingvistic si intercultural, punand accentul si pe "L’autre", cel care vine din afara Frantei - evident, nici regizorii nu mai sunt doar francezi. Chiar daca SUA si Franta nu sunt tocmai in cea mai mare dragoste in ultimii ani, in filmul de fata animozitatile se ascund in secvente inteligente, dar de zeflemea reciproca, ori si de autoironie - deci in gaguri care parodiaza atat cliseele europene, cat si americane. E o capitala pe care n-ai cum sa n-o adori. Am putea spune ca toti cei 18 cineasti alesi pentru cate o viziune a unor elementare particule pariziene sunt pudibonzi si evita explicitarile sexuale - un fenomen atat de a la modé "acolo", accentul cazand ca si in Nouvelle Vague, pentru care e implicit un omagiu, pe altceva: sensibilitate, filosofie, emotii, traume. Adica, scurte lectii de viata, cu reverente catre Montmartre si "Paroles, paroles" via mansarda pariziana, in care dialogul si jocul interpretilor sunt mai importante decat nurii lor, iar unde e vorba de erotism, mai mult se sugereaza decat se consuma.

Asadar, in ciuda titlului care deruteaza - sunand ca o reclama de cabaret ieftin, dar aparand la un moment dat in film si sub forma unui afis sablonard cu eternul Turn Eiffel! - se evita si dezinhibarile exhibitioniste si "advertising spaces"-urile turistice. Orasul e viu, il simtim, fie in realitate, fie in oniric, prin cateva personaje care schimba doar putine replici, pe strada, in metrou, in cafenele, parcuri sau in existenta de cartier. Parisul accepta teoretic pe toata lumea - chiar si cand majoritatea parizienilor e practic reticenta cand "lumea" inseamna si musulmani, cei de culoare, asiatici sau americani. Cand e vorba de amor insa, nu mai conteaza rasa, varsta si nici chiar... sexul: este unicul oras in care fiecare e liber sa gaseasca drumul propriu de a iubi si unde oricine isi poate gasi jumatatea. Cele 18 capitole nu sunt doar idile, cum ai crede la inceput; sunt si episoade ce nu implica o pereche, ca in cazul mamei sud-americane ce-si tine copilul la cresa pentru a fi baby-sitter al copiilor altora si a supravietui. Or, in pura secventa rupta din Tarantino, cu un actor cules chiar din filmele lui noir - Steve Buscemi, intr-un teribil contre emploi, de turist victima sigura, in fata unui cuplu nabadaios parizian (regizorii schitei sunt chiar fratii Coen, pentru care Buscemi a si fost interpret-fetis!).

Momentului strainului in metroul parizian - unde este demitizat si iconul Mona Lisa - intampinat cu violenta ("nu privi niciodata lumea in ochi" - scrie in ghidul sau de franceza elementara) ii este adecvat cel intertextual al strainei din final (regizat de flamboaiantul Alexander Payne) cu o americanca singura, nefericita si supraponderala, care vorbeste stalcit frantuzeste - Simone de Beauvoir devine in varianta ei... Simon Bolivar! - si demonteaza prin chiar starea ei jalnica, patetica, toate fitele si snobismele neprimitorilor localnici ("orasul insa ma iubeste si il iubesc" adica genericul Paris ma accepta asa cum sunt, spune biata turista, muscand din hamburgul made in USA de care nu se poate dezlipi nici aici). Sunt probabil si momentele de umor negru cele mai izbutite. Proiectul "Paris je t’aime" nu se vrea un "Babel", ca sa lege toate cele 18 fragmentate povesti, desi unele personaje se intersecteaza; un clué de asemenea nivel ar fi fost imposibil. Uneste doar idealismul eroilor, oameni adevarati, care mai simt ceva intr-un furnicar robotizat, unde timpul inseamna bani si exista o fuga continua ce nu te lasa sa te implici.

Daca ati vazut "Rataciti printre cuvinte" al Sofiei Coppola, veti intelege sentimentul: oamenii se intalnesc, se despart, raman doar amintiri, parfumuri, gesturi, culori, obsesii - ca rochia rosie de promenada, pe care un sot vaduv o vede drept simbol al sotiei sale rapusa de leucemie. Sunt valorificate toate epitomele unui Oras al Dragostei si Luminii, unde ti-e mai usor sa spui "te iubesc", dar si al Umbrelor, Intunericului, vezi scheciurile cu... vampiri - Elijah Wood se autopersifleaza dupa Frodo si Sin City - ori cel al mamei care si-a pierdut fiul: "Where have all the Cowboys Gone?" cu, Willem Dafoe, fostul Iisus, acum pe post de mesager al Mortii, prin prisma unor creatori veniti de pe continente diferite: Walter Salles, Gus van Sant sau Nobuhiro Suwa. Natalie Portman nu mai e printesa din Star Wars, ci o femeie adevarata care tipa si face "movie in movie" (uluitor "clipul" care mi-a placut cel mai mult, al lui Tom Tykwer, Run Lola Run, despre Portman si orbul care o iubeste, un nevazator intr-o sala de cinema, in care ruleaza filmul ei de serie B). Caleidoscop ciudat, imbinand rasul cu plansul si fantasticul cu lucruri aparent simple, la care ar trebui sa ne intoarcem, labirintul celor 18 arondismente reprezinta un ochi universal asupra unui Oras Minune, in care fiecare iubeste in felul sau si are voie sa-si manifeste reactiile in frumoase nebunii. E si momentul cuplului regasit in Pere Lachaise sub stafia lui Oscar Wilde - regizat tot in subtila contradictie cu opera sa horror de Wes Craven, varianta romantica. In "Paris je t’aime" veti avea si alte surprize, nimic nu e ce pare a fi, cliseul e rasturnat iar filmul multicultural, pana la urma atinge anumite locuri bine ascunse in noi. A iubi Parisul inseamna a iubi pur si simplu...