Maestre Ion Lucian, conduceti Teatrul Excelsior, pe care il recladiti din temelii. In ce stadiu sunt lucrarile?

Dupa 6 ani de tratative, contractul a fost semnat cu Primaria in 2006. Cladirea apartine Primariei si aceasta a facut un contract cu un trust din strainatate, care s-a oferit sa construiasca teatrul si un numar de etaje pentru recuperarea investitiei. Statul beneficiaza de un teatru nou-nout, dotat in cele mai bune conditii, acesta ramanand, de la inceput pana la sfarsit, proprietatea statului roman. Lucrarile au demarat in octombrie anul trecut, a trebuit sa le suspendam o luna si jumatate, dar acum le continuam, iar cladirea va fi gata in cursul acestui an.

Care sunt, cu aproximatie, costurile noului edificiu?

Trustul strain a depus in banca sub forma de asigurare o suma de 210 milioane de dolari. Este vorba despre cel de-al doilea trust de constructii din Israel, cel care a facut Unionul.

Ce profil va avea noua institutie de spectacol?

Ideea mea majora, pentru care m-am luptat atat, si este marele meu vis inainte de a incheia, este sa fac acest teatru pentru copii si adolescenti. Evident, insa, ca o asemenea locatie teatrala, moderna si echipata dupa toate regulile profesiei, nu poate sa stea seara goala (spectacolele noastre fiind matinee). Asa ca seara vom gazdui teatre din strainatate care n-au sala in care sa joace, si aici pot sa gaseasca un loc, teatre din provincie care vin la Bucuresti, va fi un centru foarte viu. Insa el este dedicat copiilor si adolescentilor.

Va faceti planul de bataie pentru primele spectacole?

Vreau sa deschid cu trei premiere, o piesa romaneasca si doua din literatura mare universala, pentru copii. Cea a noastra va fi ori "Tinerete fara batranete", ori "Insir’te margarite", iar din straini, "Micul Print" si "Pasarea albastra".

Vom vedea aici actori cunoscuti?

Bineinteles. Dupa ce vom ajunge, de la o sala de 4/6 metri la una ultramoderna, vom consolida si o schema noua, pe langa faptul ca vom continua cu actori invitati. Vom face apel la cele mai reputate forte artistice, pentru ca spectacolele pentru copii trebuie sa fie ca cele pentru adulti, numai ca mai bune.

Veti rivaliza cu Teatrul "Ion Creanga", condus de Cornel Todea?

Nici o rivalitate. Dimpotriva, chiar. Pentru ca, amandoi la un loc, plus Tandarica, plus alte scene care ne fac ele noua concurenta, tot nu putem acoperi numarul de copii bucuresteni mai mult decat o data pe an. Este o cerere foarte mare si noi vrem sa o acoperim, fiindca de aici incepe, de fapt, dragostea pentru cultura.

Ce pregatiti pentru scena, marele sau micul ecran?

Nu stiu nimic inca. Ma bucur ca cele 12 titluri pe care le-am avut in repertoriu le jucam, ca sa nu intrerupem activitatea, fie la Palatul Copiilor, fie la Teatrul Foarte Mic - duminica dimineata, fie la Teatrul Nottara. Dar eu nu joc. Cele doua spectacole in care sunt in distributie nu mai pot fi montate pe scenele pe unde "vagabondam", dar ma voi afla intr-una din premierele noului teatru, daca ma vor mai tine puterile.

Unde va poate vedea publicul?

Joc la Teatrul National, in "Comedie Rosie". E un spectacol cu totul special. Lumea cam fuge din cauza titlului, gandindu-se: "Iar cu comunistii ceva...". Cei care au curajul sa vina sau sunt trimisi cu recomandari din alta parte (pentru ca zvonurile despre spectacol sunt extraordinare) pleaca din sala incantati, stand minute in sir in picioare la aplauze, la final. Piesa incepe printr-o comedie foarte agreabila si se termina intr-o tragedie cumplita. Dar este o radiografie a timpului pe care l-am petrecut 50 de ani, fantastica.

Citeste si:

Ati facut foarte multe roluri, in special de teatru. Va mai aduceti aminte numarul lor?

Nu, imposibil. Acum, ca am inceput sa-mi strang materialul pentru volumul de memorii (am 66 de ani de cariera), am controlat prin arhiva Teatrului National. Si ce stiu este ca in primii 3 ani de National am jucat 74 de roluri...

Cand ati debutat, si cu ce spectacol?

Am debutat cu "Coana Chirita", rolul Gulita, in ‘42.

Cine era atunci director al Nationalului?

Rebreanu.

Ce amintiri pastrati despre Liviu Rebreanu?

Ii pastrez o amintire vie, a fost un director magnific si o personalitate uriasa.

Ceva concret?

Eu am intrat in acest spectacol pe nepusa masa, in 5 minute, fiindca nu venise interpretul. Am intrat, deci, in niste conditii eroice... Succesul a fost asa de mare, incat a doua zi, Rebreanu a dat o decizie interna ca raman definitiv pe rol si mi-a dat o gratificatie care reprezenta leafa mea cam pe 3 luni.

Ce v-ati cumparat din acesti bani?

2 costume de haine. Pentru ca un artist trebuie sa fie foarte bine imbracat.

Faptul ca iubiti foarte mult copiii se vede din tot ce faceti. Aveti nepotei?

Nu. Am crescut doi copii. Unul mi-e adjunct aici, si implineste in curand 70 de ani, Victor Radovici, si al doilea e inginer la CFR. Sunt, insa, bunic al catorva mili-oane de copii...

La varsta dvs., ca o personalitate autentica a Romaniei, va este bine, va este rau?

Nu regret nimic, nu cred ca ar fi cazul, pentru ca am avut parte de o viata lunga, plina, bogata, si cu momente absolut extraordinare. Doar o stare, putin, de deceptie m-a incercat cand am inceput sa adun materialele pentru "Memorii". Numai ca, din fericire, in clipa aceea a sosit o veste absolut extraordinara. Dar in Romania s-a trecut intr-o tacere festiva... Am primit, anul trecut, Ordinul "Legiunea de Onoare" conferit de Jacques Chirac, o distinctie pe care foarte putini oameni o au in intreaga lume. La noi in tara, s-a scris mai mult cand a primit-o Scorsese decat cand am luat-o eu, pentru ca probabil e mai important el decat mine... Am cerut sa-mi trimita medalia aici, mi-a acordat-o ambasadorul Frantei, Philippe Etienne, in prezenta oficialitatilor noastre, si acest eveniment mi-a schimbat si metabolismul.
Sa fii recunoscut de Franta, care, totusi, a ramas farul culturii europene, cu cea mai mare distinctie, care nu se da nici pe telefoane, nici pe apartenenta la un partid, mi se pare ca, intr-adevar, innobileaza cariera unui om.