In mod firesc, orice dezbatere despre normele limbii romane ar trebui sa se termine, invariabil, cu apelul la "Dictionarul ortografic, ortoepic si morfologic al limbii romane" (DOOM), elaborat in 2005 de specialistii Academiei Romane. In realitate, s-ar parea ca tocmai aici a cazut marul discordiei. Lingvistii constata ca normele stabilite de ei nu sint intotdeauna la mare pret pe piata editoriala, din motive care incep cu scuzabila licenta poetica, atunci cind e vorba despre savoarea estetica pe care o pot avea unele abateri, ajungindu-se pina la idei sustinute cu argumente solide impotriva deciziilor Academiei.

O alta tabara, cea a literatilor, remarca, pe linga aceste variante, un set de probleme care anunta o dezbatere in toata regula. Dar daca, de fapt, academicienii nu au dreptate? Dubiile sint indreptatite, cred unii scriitori, chiar de simpla rasfoire a DOOM-ului. Reactiile celei de-a doua tabere incep cu o disidenta discreta - pastrarea tacita a vechilor forme - si ajung chiar pina la polemica.

O limba care tinde sa se simplifice

De fapt, in teorie cel putin, lucrurile ar trebui sa fie cit se poate de clare pentru toata lumea: tendinta oficiala este de a simplifica limba, filosofie care a stat la baza alcatuirii dictionarului cu pricina, explica lingvistul Emil Ionescu. Ioana Vintila-Radulescu, directoare adjuncta a Institutului de Lingvistica din Bucuresti si coordonatoarea editiei a II-a a DOOM, arata ca, de fapt, mai mult decit atit, aceasta "tendinta apartine limbii insesi".

Sa ne oprim asupra citorva dintre cele mai recente transformari: grafia "nicio", "niciun" si folosirea lui "a" in interiorul cuvintului.

Citeste si:

Nora Iuga a obosit sa tot schimbe normele

Daca tot scriem "nicicind", "niciodata", este foarte firesc sa scriem si "nicio" sau "niciun", pledeaza Emil Ionescu pentru aceasta grafie, desi, "aliniind scrierea adjectivelor la scrierea adverbelor, apare o problema suplimentara". In fond, tot asa se scria si in perioada interbelica, "desi acest lucru nu reprezinta cea mai buna justificare", recunoaste Emil Ionescu.

In perioada interbelica invocata, poeta Nora Iuga isi facea studiile primare si atunci a invatat scrierea cu "a" in interiorul cuvintului. Peste citiva ani, aceeasi poeta s-a vazut nevoita sa scrie cu "i", pentru ca in liceu sa revina la "a", ceea ce nu a durat si in anii studentiei. Situatia a devenit o adevarata obisnuinta pentru poeta, pentru ca lucrurile nu au luat sfirsit o data cu anii de invatamint.

Si, cum normele atit de fluctuante nu se refereau numai la scrierea cu "i" sau cu "a", Nora Iuga conchide: "Pe mine nu ma mai intereseaza schimbarile in scrierea impusa de Academie. Am obosit sa tot sar de la un palier de scriere la altul. O chestie formala aduce o imensa confuzie. Desigur, exista si argumentul ca in alte tari (in Germania, de exemplu) exista citeva transformari de genul acesta. Oamenii de rind sau scriitorii, exasperati, fac un haz nebun de ridicolul situatiei, desi, de multe ori, sint de-a dreptul infuriati. Adevarul este ca lingvistii, filologii si academicienii au si ei mereu idei si este nevoie sa justifice cumva rolul lor".

De aceeasi parere este si scriitoarea Adriana Babeti, nemultumita de normele care "se schimba imprevizibil", si recunoaste ca, in calitate de scriitor, nu iese din "vechile deprinderi". Atunci cind coordoneaza lucrari cu caracter stiintific, Adriana Babeti respecta totusi, ad litteram, normele Academiei Romane.