Spectacolul regizat de Liviu Ciulei este unul dintre acelea care te fac sa simti ca intr-adevar ai trait catharsisul in intreaga sa plenitudine: pentru cateva ore, lumea se redimensioneaza, o alta valoare a timpului si spatiului se instituie, iar individualitatea proprie se estompeaza, lasand loc unui alter care este cel al spectatorului si atat. In decorul minimalist, fara artificii care sa rapeasca cuvantului din forta sa, actorii sunt cu adevarat actori, in sensul cel mai adanc si mai vechi al termenului: ei interpreteaza, adica traduc, talcuiesc, talmacesc unele adevaruri intr-un limbaj accesibil perceptiei obisnuite.

Poate ca impresia de experienta covarsitoare, care te bantuie apoi zile intregi, n-ar mai avea atata putere daca regia impecabila, clasica, lipsita de orice ornament inutil, n-ar fi dublata de jocul actoricesc: Marcel Iures intr-unul dintre rolurile create parca pentru el, Razvan Vasilescu un baron Belcredi fara cusur, las, plin de falsitate si farsor, Camelia Maxim - marchiza care-si regreta povestea de iubire posibila.

Ana Ioana Macaria ramane o actrita cu un unic registru interpretativ, stridenta, a carei prestatie nu impresioneaza nici in "Unchiul Vanea", nici in "Povestea evreiasca" (tot spectacole ale Teatrului Bulandra) si face nota discordanta cu restul actorilor (varianta cu Andreea Bibiri e posibil sa fie mult mai reusita, tanara actrita care-si leaga in prezent numele de cel al lui Andrei Serban, facand intotdeauna un joc bun-precum cel din "Creatorul de teatru", de la Teatrul Act).

Citeste si:

Actorii devin insa prezente parca abia conturate pe scena, locul acestora fiind luat de cuvant-dialogurile dintre protagonisti, monologul regelui nebun parand a capata materialitate, a se intrupa ele insele in personajele care le rostesc.

Ca in visul cu fluturele lui Zuang-Zi, in care acesta se intreaba daca nu cumva cel care doarme si il viseaza pe el este chiar fluturele, si nu invers, in piesa ajungem sa ne intrebam daca nu cumva Henric al IV-lea chiar este Henric al IV-lea, un biet indragostit care se preface nebun, intr-o lume in care fictiunea este cea care reprezinta adevarul, si nu realitatea.

Piesa se concentreaza in jurul monologului lui Henric, a carui luciditate distrugatoare, de natura hamletiana, aminteste de acest personaj al lui Shakespeare, etern sfasiat de indoiala, incapabil de a accepta jocul in toate valentele sale si de a se elibera de povestea unui esec. Sensurile complexe ale cuvintelor, dialogurile pline de miez accentueaza impresia de mis-en-abyme, de teatru in teatru, experienta infinit ramificata, cu o multitudine de paliere de interpretare.