Daca Nicolae Steinhardt s-ar fi convertit la catolicism, ar figura acum printre sfintii secolului XX, imi spunea Cristian Badilita in urma cu vreo trei ani, cand, impreuna cu patru colaboratori, pregatea o Serie dedicata celui devenit monahul Nicolae Delarohia. De atunci, au fost tiparite "Cuvinte de credinta", "Eseuri despre iudaism", "Primejdia marturisirii" si urmeaza "Articole burgheze". Cristian Badilita este doctor in istoria crestinismului timpuriu al Universitatii Paris IV-Sorbona, bursier al "Istituto trentino di cultura" si autorul a zeci de carti, studii si articole. Tot el este si coordonatorul transpunerii in romaneste a Septuagintei.

De ce era nevoie de o noua Serie dedicata celui care nu a fost "jidan fricos" si a devenit dupa botezul din inchisoare "monahul Nicolae De la Rohia"?

Proiectul unei Serii stiintifice N. Steinhardt s-a conturat in mintea mea la inceputul anului 2004, cand, la propunerea unui editor francez, aveam de gand sa ma apuc de o monografie spirituala a monahului de la Rohia, in genul monografiilor scrise de Berdiaev.

Am recitit cat si cum se publicase pana atunci din Steinhardt si, foarte repede, am realizat ca o asemenea intreprindere era din start sortita esecului, intrucat volumele care impanzisera piata romaneasca dupa 1990 nu puteau fi folosite. Steinhardt a fost publicat cu bune intentii, fireste, dar fara prea multa rigoare stiintifica. Cele mai mari probleme le prezinta tocmai best seller-urile, incluse si in programele scolare, "Daruind vei dobandi" si celebrul "Jurnal al fericirii".

Ca sa nu ma repet, iata ce scriam in proiectul pe care l-am redactat in iulie 2004, cand deja luasem decizia publicarii acestei Serii la Humanitas: "Prima versiune a Jurnalului fericirii, nedefinitivata, a fost confiscata in 1972. Trei ani mai tarziu, la interventia presedintelui Uniunii Scriitorilor, Securitatea ii returneaza autorului manuscrisul. Steinhardt se angajeaza sa nu-l difuzeze nici in tara, nici in strainatate. In a doua jumatate a anilor '80 insa, in ciuda respectarii conventiei, Securitatea reconfisca Jurnalul, singura copie existenta (JF1).

Disperat, Steinhardt redacteaza din memorie o a doua versiune, mai lunga decat prima cu aprox. 160 pagini (JF2). Dupa cativa ani, Securitatea ii returneaza JF1. Steinhardt insa nu doreste sa renunte la niciuna din cele doua versiuni, pe care le considera "versiuni-surori". In plus, el trimite o a treia versiune, usor diferita, la Paris, lui Virgil Ierunca, pentru a fi citita la Europa libera (JF3). Intrucat nu difera prea mult de JF1, e mai corect sa vorbim de recensiune. Cert este ca autorul i-a incredintat lui Virgil Ciomos doua plicuri sigilate continand, primul, versiunea JF1, al doilea, versiunea JF2, cu rugamintea "de a le publica pe amandoua atunci cand se va putea".

Citeste si:

La ora actuala, Jurnalul fericirii circula si este studiat in licee si universitati numai in versiunea JF1, slab editata si aceasta (fara note suficiente si fara indici, fara explicarea strategiei de publicare etc.). Corect si necesar este sa se publice ambele versiuni, acceptate ca opere depline de autor.

Daruind vei dobindi: cartea pregatita de Steinhardt pentru tipar se numeste, in realitate, Cuvinte de credinta, intrucat contine o serie de predici rostite la Manastirea Rohia. Cartea a aparut imediat dupa 1989 cu sumarul complet schimbat si sub un alt titlu, la Oradea. Ioan Pintea a republicat ulterior volumul netinand cont de dactilograma increditata de Steinhardt si adaugand texte care nu au nimic de-a face cu volumul initial."

Coordonezi o echipa printre ai carei membri se numara si ucenicul lui Steinhardt. Cum v-ati impartit munca?

Inainte de a alcatui echipa de lucru am discutat proiectul cu episcopul Argesului si Muscelului, Calinic. A fost entuziasmat si mi-a promis imediat sprijin financiar, cum s-a si intamplat. Apoi l-am contactat pe Ioan Pintea, posesorul dactilogramelor si al catorva manuscrise, care mi-a raspuns la fel de entuziast.

Am venit special de la Rouen la Bucuresti pentru a avea o discutie cu intregul grup, in care am cooptat-o ulterior si pe Viorica Niscov, pe care am rugat-o sa caute in colectiile Bibliotecii Academiei toate textele publicate de Steinhardt in presa interbelica. Viorica Niscov a lucrat cu spor, impecabil, alcatuind un volum de trei sute de pagini.

Am numit acest volum Articole burgheze, dat fiind ca multe din texte au aparut in efemera, dar suculenta, Revista burgheza. In fine, cu Virgil Ciomos am avut o lunga si foarte utila conversatie despre soarta Jurnalului fericirii, dat fiind ca lui i s-au incredintat cele doua versiuni ale acestei capodopere. Cu el am hotarat sa refacem editia Jurnalului... in mod stiintific, plecand de la versiunile intocmite de Steinhardt.