Social • 1 Februarie 2007 •
Jacques Renaud din filmul „Voyageur sans Bagage” are imensul privilegiu de a-si putea lua viata de la capat cu o noua identitate.

Amnezic, uitat 17 ani intr-un azil din Franta, Gaston despre care familia sa este convinsa ca e Jacques, intra la un moment dat pe un fagas promitator. Familia e bine, e bogata, e cat se poate de burgheza si il recunoaste. Ai crede ca e un loc numai bun pentru un amnezic care n-a vazut decat zidurile azilului. Literatura, inaintea lui Jean Anouilh care a scris aceasta piesa tulburatoare, abunda de astfel de subiecte. Mai ales romanele politiste, fie ele de duzina. Pentru acestea, motivul amneziei are un avantaj dublu: amesteca pistele si creeaza suspensul intr-o maniera ideala pentru cititor, pentru ca insusi martorul principal nu-si aminteste nimic. Asa se intampla, de pilda in "Servante est rousse » de Roy Vickers : tanarul care e martor al unei crime nu isi aminteste nimic si incearca din toate puterile sa demonstreze ca nu el este autorul acelei crime.

In astfel de cazuri, cu trama politista, esential este sa stii daca amnezicul este sau nu vinovat. Cam asa se intampla si cu spectatorul care are sansa sa vada filmul "Voyageur sans bagage": el este tarat pe nesimtite de textul lui Jean Anouilh intr-o dilema care nu se sfarseste nici dupa terminarea actiunii. Mai precis, spectatorul, supremul judecator, nu poate da un verdict transant. Si asta pentru ca nu-i este nici un moment clar daca Gaston este sau nu "vinovat" de a fi Jacques Renaud. Toata lumea din jurul lui spune ca este Jacques si spectatorul crede si el asta, dar e bulversat de incapatanarea cu care Gaston spune ca nu este Jacques Renaud. La un moment dat, fosta lui amanta si actuala sotie a fratelui sau ii aduce argumentul decisiv: este Jacques Renaud pentru ca sub omoplatul drept are o cicatrice, de nimeni stiuta, a unei rani mai vechi pe care tocmai ea i-a produs-o inainte sa plece la razboi! Spectatorul se asteapta sa vada acea cicatrice impreuna cu Gaston.

Si in piesa de teatru (probabil) si in film, aceasta certitudine nu este impartasita spectatorului avid de evidente. Gaston se uita in oglinda, dar noi nu vedem nimic. Asa ca atunci cand, a doua zi, este intrebat de "cumnata" sa, femeia care inca il iubeste si l-ar vrea langa ea partener de nebunii, daca a vazut cicatricea, Gaston spune ca nu si pentru ultima data rosteste propozitia obsesiva: "Nu sunt Jacues Renaud!" Am putea rasufla usurati, am putea spune ca ne-am lamurit, ca lucrurile s-au lamurit: totul a fost o confuzie. Dar Jean Anouilh pastreaza un ultim as literar in maneca: aruncarea la cos a identitatii! Cati dintre noi n-ar muri de placerea sa aiba acest privilegiu?

Despre autor:

Cronica Romana

Sursa: Cronica Romana

Abonează-te pe

Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.