Cititorul obisnuit mai de curand cu proza lui Nichita Danilov, excelenta si surprinzatoare in Nevasta lui Hans si in Masa si Extraterestrul, va regasi poezia lui cu bucurie.

Despre lirica de la debut a lui Nichita Danilov, Eugen Simion scria ca este solemna si abstracta. Dupa al treilea volum, Valeriu Cristea vorbea despre austeritate si ascetismul gandirii esentializate prin care poetul facea figura aparte intre colegii sai optzecisti.

Versurile de dupa 1990 nu au dezmintit aceste premise. De urmarit in istoria receptarii critice a lui Danilov oscilatia comentatorilor intre a-l plasa pe autor in descendenta expresionismului ori in aceea a romantismului, unii vazandu-l ca descendent direct al lui Eminescu. E mai putin importanta fixarea unei filiatii. E mai interesanta stabilirea specificitatii poeticii unui autor cu personalitate puternica, radacini culturale ramificate si voce proprie.

Citeste si:

Trebuie remarcata unitatea unei opere care cuprinde versuri adunate pe parcursul a doua decenii. N. Danilov face parte dintre poetii egali cu sine care, instituindu-si inca de la debut un domeniu propriu, continua sa-l locuiasca permanent. Poezia lui Danilov este usor de recunoscut de la o carte la alta.

Ce-l impiedica pe autorul Cimpului negru sa cada in autopastisa? In primul rand, forta expresiva a fiecarui poem in parte. Daca abordeaza aceleasi idei si are perspective identice, el gaseste, dincolo de lipsa de varietate, tonul convingator, sinceritatea care impresioneaza mai mult decat diversitatea si jocul inconsecventei. Apoi, economia mijloacelor. Un discurs baroc este susceptibil sa plictiseasca. Expresia simpla, grava a lui Danilov devine patrunzatoare. Poezia lui este verticala, afirmativa, taietura versului este voit inabila, in fond indiferenta, fata de continutul si urgenta comunicarii.