FSN si marea schisma

24 ianuarie 1990. Frontul Salvarii Nationale (FSN) anunta ca urmeaza sa se transforme in partid politic, urmind sa participe la primele alegeri de dupa revolutie. E ziua care avea sa decida, practic, configuratia sistemului de partide din Romania postcomunista. Decizia a declansat un val de proteste ale partidelor istorice, PNT, PNL si PSDR, abia reinfiintate, precum si prima mare confruntare politica violenta intre FSN, partidul-stat, care va prelua in mare parte resursele, inclusiv umane, ale fostului PCR si opozitia anticomunista.

Peste patru zile, pe 28 ianuarie, in frunte cu Corneliu Coposu, Radu Cimpeanu si Sergiu Cunescu, liderii celor trei partide istorice, peste o suta de mii de romani ies in strada pentru a protesta fata de hotarirea FSN de a deveni partid. E prima mare manifestatie anticomunista, cea care a marcat prima mare divizare a Romaniei. A doua zi puterea organizeaza, intr-o contramanifestatie care a lansat celebrele sloganuri, "noi muncim, nu gindim" si "nu ne vindem tara". Peste inca o saptamina, pe 6 februarie 1990, FSN se transforma cu acte in partid politic, cistiga alegerile din 20 mai cu un scor covirsitor. Urmasii FSN sint si astazi in prim-planul politicii romanesti.

Noi sintem romani?

Pe 21 martie 1990, Tirgu-Muresul parea un oras sub ocupatie. Doua tancuri cu gura de foc coborita spre cladirile din jur flancau sediul prefecturii dintr-un centru devastat. Cu doar doua zile in urma, acesta fusese scena celui mai violent conflict interetnic din primele zile de dupa caderea Cortinei de Fier. Romani si maghiari - povestea unei istorii comune pline de frustrari nationale ce au rabufnit dupa 50 de ani de suferinta comuna. Luptele de strada din 19-20 martie de la Tirgu-Mures, orchestrate, se pare, de cadre de nadejde ale fostei Securitati, au marcat in plan intern resuscitarea discursului nationalist-comunist si asumarea sa de o buna parte a populatiei, aparitia Partidului Romania Mare si recuperarea fostei politii politice sub haina maculata a SRI, iar in plan extern, sfirsitul unei iluzii.

Chipul mutilat al "maghiarului" Mihaila Cofariu si relatarile violentelor din acele zile au spulberat in cancelariile europene imaginea unei tari, privita pina atunci, gratie Revolutiei singeroase din decembrie 1989, cu simpatie si compasiune. A fost insa doar primul semnal, ca aici, in Romania, era ceva in mare neregula.
Un sut in gura democratiei

La scurt timp dupa alegerile din luna mai 1990 - "duminica orbului", asa cum a fost denumita ulterior -, in Piata Universitatii din Bucuresti au inceput manifestatiile contra puterii neocomuniste care cistigase scrutinul cu un scor zdrobitor. Cei adunati in Piata se autodenumisera "golani", preluind titulatura de la o apreciere a presedintelui Ion Iliescu. Aproximativ trei saptamini au stat "golanii" in centrul Capitalei, dupa care au intervenit in forta hoardele de mineri chemate si girate moral de Ion Iliescu. In 14 si 15 iunie, dar si in zilele urmatoare, miile de mineri veniti din Valea Jiului si condusi de Miron Cozma au instaurat teroarea in Bucuresti, devastind sedii de partide si de organizatii civice si au adus Romania din nou in prim-planul opiniei publice internationale, care a condamnat unanim violentele de strada.

Citeste si:

Dupa ce minerii condusi de Miron Cozma si-au incheiat misiunea, Ion Iliescu a tinut o cuvintare celebra in fata lor in care a spus, intre altele: "Stiu ca ne putem bizui pe dumneavoastra. Daca va fi necesar, va vom chema din nou". Fostul presedinte al Romaniei s-a tinut de cuvint.
Reforma. Punct si de la capat

Descinderea minerilor din 1991 este singura in urma careia a cazut un guvern. La fel ca si Ceausescu, cu aproape un an in urma, Petre Roman - liderul unui guvern care a incercat primele masuri de liberalizare a economiei - a cazut in 24 de ore. In 26 septembrie 1991, fortele de securitate care asigurau paza guvernului s-au evaporat in fata miilor de mineri care navalisera in Bucuresti. Pentru a rezolva criza care se instalase, Petre Roman si-a depus imediat demisia. Ulterior, Roman a spus ca nu a avut deloc de gind sa cedeze, numai ca, mai tirziu, Ion Iliescu a refuzat sa fie de acord cu retragerea demisiei. Invins, Petre Roman a spus, in 29 septembrie a aceluiasi an, ca Romania e in pericol din cauza supravietuirii mentalitatilor si a metodelor Securitatii lui Ceausescu.

Adrian Severin, socotit cel mai indraznet reformator al guvernului Roman, a povestit ca Ion Iliescu a manifestat mereu o reticenta ferma cind venea vorba despre reforme. "Lecturile" principale ale acestui moment sint doua. Prima spune ca indepartarea lui Petre Roman din fruntea guvernului s-a datorat elanurilor prea reformiste ale acestuia. A doua grila de lectura spune ca ce s-a intimplat in septembrie 1991 este deznodamintul luptei pentru putere in cadrul FSN. In urmatoarele sase luni, de altfel, FSN se va rupe in doua.
Testamentul Seniorului

Pe 14 noiembrie 1995, intr-o zi friguroasa de toamna, sute de mii de oameni il conduceau in tacere spre Cimitirul Bellu catolic pe cel ce in ultimii ani fusese icoana vie a anticomunismului romanesc, Corneliu Coposu. Dupa 17 ani petrecuti in puscariile comuniste si dupa alte zeci de ani de privatiuni, fostul secretar al lui Iuliu Maniu, cel care reinfiintase PNT imediat dupa Revolutie, lasa in urma sa o Opozitie democratica inchegata si pe care disparitia sa avea sa o mobilizeze si mai puternic. Victoria din 1996 a lui Emil Constantinescu si a Conventiei Democrate in alegerile prezidentiale si parlamentare si indepartarea de la putere a lui Ion Iliescu si a PDSR-ului aveau sa fie culmile mostenirii "Seniorului" taranist, una facuta tandari ulterior de epigonii sai.
Ziua curcubeului

In iunie 1997, citeva mii de romani isi indreptau in mod simbolic chipul spre Vest, la invitatia unei vedete de televiziune, exprimind astfel dorinta unei tari intregi de a se alatura unei organizatii civilizationale democratice. In acele clipe, pentru milioane de romani, NATO reprezenta "americanii" asteptati din ’48, despartirea simbolica de blestemul rosu al Pactului de la Varsovia si trecerea in tabara celor buni, promisiunea unei vieti mai bune inca de a doua zi si garantarea securitatii unei tari amenintate in imaginarul locuitorilor sai de un etern dusman extern.

1997 nu avea sa fie decit momentul unui discurs de consolare rostit la Bucuresti de presedintele american Bill Clinton, in prima prezenta postdecembrista in Romania a unui locatar de la Casa Alba. Curcubeul nord-atlantic al integrarii avea sa apara pe cerul Romaniei, sapte ani mai tirziu, in martie 2004, in timpul discursului unui alt presedinte american la Bucuresti, George W. Bush.