Social • 22 Noiembrie 2006 •
Romanele importante argotice, pop, underground au curs cu nemiluita in ultimele doua decenii, dar paradoxul lor este ca au ajuns la marea masa de cititori abia dupa ecranizarile aferente, care au monopolizat interesul publicului, au lansat brand-ul si au creat un nou orizont de asteptare

Probabil ca 90% dintre fanii "Fight Club" au citit cartea numai dupa ce au vazut filmul cu Brad Pitt si au judecat-o - pe nedrept - in comparatie cu acesta. Asa s-a intamplat si cu "Trainspotting" de Irvine Welsh (traducere si note de Andra Matzal, Editura Polirom, 2006), best-seller in spatiul scotian pana sa devina unul dintre filmele-cult ale adolescentilor anilor '90, dupa "The Doors" sau "Natural Born Killers". Portretul-robot al rebelului din deceniul trecut a fost construit dupa aceste trei modele: tanarul neadaptat si resentimentar din working class, daramand euforic institutii si stereotipuri sociale, alergand dupa experiente extreme, repliindu-se in halucinatii fragile nascute din consumul generos de stupefiante si alcool.

Cinematografia s-a adaptat din mers la noua mitologie urbana si si-a perfectionat o tehnica de redare pe masura: cadre desfasurate in ralenti, prim-planuri obsesive cu ustensilele folosite de junkisti (seringi, garouri, linguri prajite la flacara brichetei, "prafuri" impartite cu briceagul pe "linii"), secvente nervoase derulate fast-forward pe batai infundate de rave, heavy-techno, trance... Nu mai conteaza ca formula a devenit intre timp reteta (confirmata in 2000 si de excelentul "Requiem for a Dream", care reia tema deja fumata a drogurilor, dar o impinge abil intr-un plan psihanalitic-simbolic).

Cert e ca Irvine Welsh, ca si ceilalti parinti ai "realismului murdar", a trebuit sa treaca prin confruntarea cu ecranizarea facuta dupa opera lui. Competitie imposibila, pentru naivi, cam cum ar fi o cursa intre un bolid de formula 1 si un automobil de familie din la belle epoque. Dar romanul reuseste sa tina pasul cu tempo-ul nebun al filmului, nefiind cu nimic mai prejos nici in redarea scenelor "tari". Cui nu-i vine a crede, ii recomand fragmentul cu scotocirea in bazinul de WC public dupa supozitoarele euforizante, de un comic scatologic greu de imaginat vizual. Oroarea, greata, sarcasmul, mila sunt mai pregnante in carte decat pe ecran. Argoul, in cazul acesta, nu e totul.

Despre autor:

Ziua

Sursa: Ziua

Abonează-te pe

Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.