Imboldul acela diabolic si masochist de a merge intins la biblioteca si a lua de acolo pietre de moara cu care apoi sa va petreceti ore de disconfort nu vi l-au dat chiar filosofii. Macar atita lucru au invatat, se pare, de cind cetatenii vechii Atene l-au facut pe Socrate sa bea cucuta pentru ca le "corupea" tineretul, le baga in cap tot felul de prostii si ii hartuia cu intrebarile lui inutile de batrin insistent. De vina pentru genul acesta de ispite e, fara indoiala, altcineva: va amintiti de profesorul acela de romana care va tot spunea ca, pentru a intelege ce a vrut Eminescu in nu stiu ce poezie, trebuie sa va aruncati ochii peste un text de Schopenhauer? Sau de colegul care, dupa ce i-ati spus ca v-a placut "Crima si pedeapsa", v-a pus in brate "Fratii Karamazov", fara sa uite sa va atraga atentia exact asupra acelor afurisite de pasaje cu Inchizitorul, care sint "cele mai filosofice"? Sau de moda din anii ’90, cind toata lumea facea cadou cartile lui Cioran?

Ispita vine de la literati

Atita lucru e clar: principalii vinovati pentru timpul pe care l-ati petrecut cu acele caramizi "conceptuale" in brate nu sint altii decit literatii sau, mai bine zis, o specie particulara de literati, care se simt inconfortabil cu faptul ca singurul lucru pe care il fac e sa spuna povesti "obisnuite", asa, pentru toata lumea. Ei sint cei care, incet-incet, strecoara in romanele lor referinte filosofice, va ademenesc usor pe un drum care duce mai intii la "Dialogurile" lui Platon sau la "Zarathustra" lui Nietzsche, iar apoi direct la scrierile acelor nemti arizi si antipatici.