Exista o falanga a poeziei anilor 2000 care neaga ceea ce de obicei se pune pe tapet atunci cand se cauta definiri, teoretizari, tuse generale ale milenaristilor: mizerabilismul. Autori precum Dan Coman, Radu Vancu, Ruxandra Novac, Stefan Manasia resping poezia ca simplu crochiu convulsiv al unei biografii epidermice, de suprafata, inregistrata aproape behaviorist, preferand asumarea unei biografii interiorizate, cu date recognoscibile, dar transmutate intr-o logica febrila impusa de reculul ontologic al unui eveniment-cheie, thanatic de cele mai multe ori, apt sa adanceasca perpectiva. In aceasta directie se inscria, inca de la debutul cu Trenul de treisunu februarie, si Teodor Duna.


Cea de a doua carte a autorului, Catafazii (Editura Vinea, 2005), prelungeste si perfectioneaza poetica disfunctiei din amintitul volum. Explicatia titlului, mai mult decat necesara ("catafazie - tulburare a vorbirii care consta in repetarea mecanica a acelorasi enunturi sau cuvinte, marcata prin discontinuitate; apare ca efect al unor disfunctii mintale; vorbire interioara, independenta de gandire"), impune si cheia de lectura a poemelor. A poemului, de fapt, caci cartea este, in ansamblul sau, o consecventa partitura executata in doua game ce se completeaza fericit: una a bolii de care sufera tatal, iar alta a discursului propiu-zis, care imprumuta si el textura periodic punctata a dereglarii verbale.

Teodor Duna nu este un estet, un migalos al filigranului, ci un bun orchestrator al tensiunilor lirice; versurile sale dau mai curand impresia unei dezordini abil manipulate, crescand in jurul unor repere fixe, ce nu acopera o plaja foarte larga, intrand, majoritatea, in aria semantica a mortii: rochia care creste pe sub piele, panzele de paianjen, pasarea neagra, frigul, noaptea, oasele goale ce se lovesc intre ele etc. Unii au vazut in acest procedeu o supralicitare ce duce la redundanta, altii, dimpotriva, dovada unei abilitati de a stoarce simbolurile pana la ultimele resurse. Adevarul se afla pe undeva la mijloc: sincopele regulate ale poemelor genereaza un efect pulsatil reusit, dar parca se tocesc de prea multa uzura. Poetul a descoperit formula si nu mai renunta la ea.