"Dirijorul nu este neaparat muzician, dar el poate sa fie si muzician. Un om care face ordine in orchestra, pentru ca instrumentele sa cante deodata, sa nu devina nici unul prea strident si sa ia nastere o oarecare functie muzicala - asta inca nu inseamna muzica. Este doar premisa care face posibila nasterea muzicii", spusese candva Sergiu Celibidache. In opinia sa muzica nu "este", ea "devine", muzica trebuie lasata sa ia nastere. Si ea ia nastere si se consuma in momentul respectiv, de fiecare data din nou.

Acesta este si motivul pentru care Celibidache a detestat inregistrarile, discurile fiind pentru el doar niste "clatite cantatoare". El s-a opus cu vehementa comercializarii muzicii. "Un disc nu face decat sa strice, pe disc, spunea marele maestru al artei dirijorale, se pastreaza tot numai esentialul nu". Timp de 40 de ani nu au existat inregistrari din concertele sale, cu foarte putine exceptii pentru ca abia dupa moartea muzicianului de geniu sa apara pe piata numeroase CD-uri. O exceptie: el a permis unele inregistrari video, mai cu seama cele cu simfoniile bruckneriene, care atesta acea interactiune dintre dirijor si orchestra.

Celibidache este considerat un talmacitor desavarsit al compozitiilor bruckneriene. In cartea sa "Celibidache, celalalt maestru", aparuta in 1995 la Editura müncheneza Piper si trei ani mai tarziu in traducere la Editura Vivaldi din Bucuresti, autorul Klaus Umbach descrie un moment in care Celibidache dirija, stand pe scaun: "Celibidache domneste si cand sade. Aici, sus, el construieste, din mii de note bruckneriene, catedrale sonore".

In cei 17 ani cat a detinut conducerea orchestrei Gasteig din München, Celibidache a reusit sa-si atinga obiectivul propus initial, anume s-o transforme intr-un "Weltorchester", un ansamblu de rang international. Dar visul tanarului Celibidache fusese acela de a ajunge seful Filarmonicii din Berlin. Aici a inceput cariera sa artistica. Dupa ce a studiat matematica la Iasi, urmand apoi cursurile Politehnicii bucurestene, Celibidache a ajuns in 1936 la Berlin unde a studiat filosofia si a urmat si studii muzicale.

Pe 29 august 1945 a dirijat primul sau concert la pupitrul de Filarmonicii berlineze dupa ce lui Wilhelm Furtwängler i se interzisese sa-si continue activitatea acuzat ca a lucrat pe timpul celui de-al treilea Reich, facand astfel jocul regimului nazist. Pana la clarificarea invinuirilor, de altfel nefondate, ce i s-au adus batranului maestru, Celibidache a condus orchestra din capitala Germaniei ad interim pana in 1952.

Cu Filarmonica berlineza, tanarul dirijor roman a sustinut peste 400 de concerte. Aceasta in doar sapte ani. Furtwängler, marele sau idol, a revenit la Berlin in 1952. Cei doi ani cat s-a aflat la conducerea orchestrei berlineze au fost insa marcati de intrigi, de permanente neintelegeri cu membri Filarmonicii dar si de un fel de invidie pe care a nutrit-o la un moment dat fata de tanarul dirijor roman. Wilhelm Furtwängler s-a stins din viata pe 30 noiembrie 1954 si Celibidache si-ar fi dorit enorm sa devina urmasul acestuia. Dar in locul sau a fost numit un alt tanar cu talent iesit din comun, austriacul Herbert von Karajan.

Celibidache a regretat pana la sfarsitul vietii ca a fost nevoit sa se desparta de Filarmonica din Berlin. Asa se explica si faptul ca a refuzat sa mai lucreze cu orchestra Berlinului occidental. Abia mult mai tarziu, la insistentele presedintelui de atunci al Germaniei, Richard von Weizsäcker, Celibidache a acceptat sa sustina doua concerte la Berlin, cu Simfonia a 7-a de Bruckner, doua concerte de binefacere pentru copiii din Romania. In tara, Sergiu Celibidache a revenit la scurt timp dupa prabusirea regimului ceausist, in februarie '90, unde a avut parte de o primire triumfala. Sergiu Celibidache, nascut la Roman, langa Iasi, in 1912, a fost o personalitate puternica, adulat si deopotriva contestat, un om cu un simt muzical deosebit, cu un auz formidabil, un perfectionist.

Prin firea sa impulsiva insa, prin franchetea cu care se adresa adesea celor din jur, prin duritatea uneori si atacurile lansate la adresa colegilor, membrilor orchestrei pe care o dirija sau a studentilor pe care-i indruma, a reusit mereu sa incinga spiritele. Chiar si münchenezii, care l-au ales "cetatean de onoare al orasului", erau pro si contra Celibidache.

"Celibidache, scria Klaus Umbach, poate jigni si prin mimica, si anume in aceeasi masura in care se pricepe sa-i dojeneasca si sa-i lichideze pe oameni cu vorba. Cand ochii sai frumosi se ingusteaza, iar portiunea gurii amorteste si devine rigida, inseamna ca se aduna nori negri de fortuna. Celibidache poate sfasia cu privirile inca in timpul concertului, fara sa spuna un cuvant. (…) Dar aceasta fata poate exprima si bunatatea intruchipata". Si tot Umbach nota, cu referire la incredibila expresivitate a fetei lui Celibidache, ca "intre frunte si barbie acesta dispune de mai multe registre decat tuburile unei orgi".

Un alt cunoscut critic muzical, Wolfgang Schreiber i-a acordat lui Celibidache un spatiu amplu in volumul aparut anul trecut la editura Piper din München cu titlul "Marii dirijori". Fotografia lui Celibidache a fost aleasa pentru a ilustra coperta cartii. Schreiber aminteste si de "lupta creatoare" a dirijorului cu opera bruckneriana, - pe Bruckner, Celibidache il considera cel mai mare filosof din istoria muzicii,- lupta care culmina cu concertele sustinute impreuna cu Filarmonica müncheneza an de an in Manastirea Sankt Florian, de langa Linz, Austria. Aici este inmormantat Bruckner, chiar sub orga la care cantase.

Pe 14 august 1996, cu doar putin timp inainte de a concerta la Sankt Florian, cu prilejul implinirii a 100 de ani de la moartea lui Anton Bruckner, s-a stins din viata Sergiu Celibidache la resedinta sa de langa Paris.