Auzisem, din chiar gura lui, argumentele pe care le punea in joc pentru a relansa, in tara si in afara tarii, cultura romaneasca, stiam, direct de la sursa (vezi, intre altele, jurnalul Monicai Lovinescu), cu ce tip de discurs ii perplexa pe interlocutorii sai din exil, cind avea prilejul sa-i intilneasca. Nu spunea securistilor altceva decit ne spunea noua, celor apropiati, sau, in strainatate, lui Cioran, lui Ierunca si celorlalti. Nu actiona niciodata in beneficiu propriu. Dimpotriva, risca sa-si socheze prietenii si, la limita, sa se compromita in ochii lor, urmarindu-si, neabatut, cu o incapatinare care friza obnubilarea, proiectele si strategiile sale de "politica culturala". Faptele si declaratiile lui porneau a. dintr-o anumita viziune privind perspectivele si metabolismul regimului comunist si b. dintr-un candid calcul tactic.

Nu credea in sansele insurgentei interne

a. Constantin Noica credea, ca noi toti, ca nu vom iesi din comunism intr-un interval de timp previzibil. Trebuia, deci, sa ne acomodam, in chip productiv, la situatia data, asa incit sa ne realizam maximal in planul creativitatii si sa slujim eficace cultura romana. Trebuia sa profitam de fiecare "deschidere" a regimului, sa ne strecuram in toate fisurile lui, sa-i convingem pe activisti, adoptind, la nevoie, stereotipiile lor, ca performanta culturala e mai la indemina si mai durabila decit cea economica si ca o colaborare - nestingherita de blocaje ideologice - cu diaspora romaneasca si mai ales cu marile valori ale acestei diaspore n-ar aduce decit beneficii. Noica nu credea in sansele insurgentei interne si socotea ca exercitiul critic practicat de emigratia anticomunista nu duce la nimic.

Citeste si:

Acesta era "silogismul" pe care el il opunea "judecatii" celor din afara, exasperindu-i, inevitabil, prin tot ceea ce facea. Concret, voia sa-l aduca in tara pe Mircea Eliade, sa provoace infiintarea unui Institut de Orientalistica la Bucuresti, sa stimuleze traducerea romaneasca a operei stiintifice eliadesti, sa contribuie la o mai buna formare a tinerilor intelectuali romani, prin burse, achizitie de carte si profesori de anvergura din strainatate (Stefan Lupascu, George Uscatescu, Eliade insusi). Ii certa pe conationalii din afara tarii (pe Ion Ratiu, de pilda) pentru usurinta cu care investeau in nenumarate comitete si comitii anticomuniste, in loc sa finanteze traducerea unor autori romani sau sa ofere burse unor tineri de calitate.

Politica externa buna, politici culturale retardate

b. In scopul indeplinirii proiectelor sale, Noica intelegea sa accepte dialogul cu autoritatile momentului, inclusiv cu oamenii Securitatii, practicind toate formele de captatio care i se pareau utile: lauda politicii externe a lui Ceausescu, dar cu sublinierea, prin contrast, a politicii culturale retardatare, definirea operei lui Eliade ca nefiind legata de "religii", ci de culturile "traditionale" (arhaice), relativizarea pedagogica a limitelor exterioare, pentru a muta accentul pe limitele noastre interioare si pe depasirea lor, sau listarea, consimtitoare, a lucrurilor "bune" facute de regimul comunist (e induiosator, dupa mine, sa-l vezi pe Noica multumind pentru locuinta, slujba si pensie), dar cu sugestia ca lista trebuie amplificata si ca, desi s-au facut o seama de lucruri, s-au si "desfacut" multe.