Cind doi romani au un moment liber si se detaseaza, la un sprit, de preocuparile curente, sansele sint mari ca, pe linga fotbal si politica, unul dintre subiectele de discutie sa fie chiar Romania. Stranie, dar constanta pasiune a romanilor, cam de pe la 1848 incoace.

Etern refren cauzator de lamentari de pahar in rindul celor mai diverse clase sociale, vorbirea despre Romania nu i-a ocolit nici pe intelectuali, care nu inceteaza sa discute despre tara unde s-au nascut si, vorba unor academicieni, despre ce se poate face cu ea. Cea mai vasta dezbatere din cultura romana, cea dintre traditionalisti si modernisti, este o dezbatere al carei obiect este chiar cultura romana.

De ce sa discutam despre cultura romana

Gurile rele ar spune ca, de fapt, intelectualii romani nici nu stiu sa vorbeasca despre altceva si ca numai cu greu s-ar putea gasi un semn mai clar de provincialism: atunci cind doi intelectuali francezi discuta, subiectul nu este cultura franceza, ci cultura pur si simplu. Nimic grav, ar raspunde altii: si pe alte meridiane conversatiile interminabile din bucatarie se centreaza pe propriul buric.

La Petersburg si Moscova, de pilda, unde analiza sufletului rus a facut substanta unei intregi literaturi. In plus, de ce n-ar fi totul doar o forma sanatoasa de autocritica? Pornind de la aceste idei, ne-am gindit sa le oferim citorva oameni de cultura romani o ocazie de a aseza, inca o data, pe patul de consultatie cultura romana si, implicit, pe ei insisi.

Intelectualii se sapa intre ei

Istoricul Adrian Cioroianu a (auto)diagnosticat „o endemica lipsa de solidaritate a intelectualilor", care se pare ca se cam sapa intre ei, insa nu este foarte grav. „Cultura romana este un organism mai cu seama sanatos. Totusi, exista intr-insa o saminta de maladie - care inca nu a dat in cangrena, dar nici nu mai este un simplu guturai. Stiu ca cine vorbeste despre ea isi asuma rolul lupului moralist; si totusi, rareori, undeva, pe aceasta lume, in vreme de pace sau de razboi, se mai poate observa o asemenea competitie care nu este insotita de fairplay.

Cioroianu deplinge defectele morale ale intelectualilor si soarta pe care ei insisi si-o pregatesc: „Intr-un final, ca sa fie toata lumea impacata, pesemne este foarte normal sa piarda toti! Dupa care sperantele sint transferate unei alte generatii, si tot asa", conchide istoricul.

Simptome de enclava din comunism

Criticul literar Ion Bogdan Lefter crede, dimpotriva, ca orgoliul si fantasmele „exceptionalitatii" nu au nimic tipic romanesc, ci se numara printre „maladiile psihice provocate de natura meseriilor creative. Alta ar fi boala specifica romanilor: Comportamentul de tip «enclava», in care mai toata lumea (literara, artistica) se cunoaste cu mai toata lumea, informatiile, opiniile, cotele la bursa valorilor circula des pe culoarele birfei, libertatea de gindire si de miscare e limitata de complicitati. Aceasta maladie, crede Lefter, e foarte raspindita - cu exceptii meritorii, fireste - in rindurile autorilor afirmati integral inainte de 1989, cu mentalitati si instincte formate in «enclava» culturii; ar trebui sa nu se mai manifeste la cele mai tinere serii de scriitori si artisti. Criticul literar pune integral aceste mici mizerii ale unei mici culturi pe seama comunismului.

Ofticosi, complexati si bovarici

Despre orgolii provinciale vorbeste si artistul plastic Dumitru Gorzo, pentru care, la noi, boala cea mai des intilnita este oftica: din cind in cind bintuie cite o epidemie, de se molipseste si cine nu te astepti (inclusiv subsemnatul). Nu suportam criticile, nu suportam succesele altora, sintem obisnuiti cu dezamagirile, lamentarile si nu ne tratam. Cosmetizam din cind in cind bubele care devin evidente.