De altfel, toate cele trei documentare de Alexandru Solomon, prezentate joi la ICR, se pot numi "noi" doar in masura in care accesul publicului roman la ele a fost limitat.

In aceeasi zi in care cineastul Alexandru Solomon cistiga premiul UCIN pentru documentarul de lungmetraj "Marele Jaf Comunist" a avut loc, la Institutul Cultural Roman, proiectia a trei filme de mediumetraj, regizate de el. Toate relativ vechi, dar si premiate, ilustreaza palmaresul mai putin cunoscut al unui regizor devenit recent arhicunoscut. Cineastul declara ca documentarea, productia si post-productia i-au luat din ce in ce mai mult timp de la un film la altul, adaugind ca "toate trei au avut un scenariu destul de precis pentru un documentar". Facute la o distanta de patru ani una fata de cealalta, peliculele nu si-au facut debutul in cinematografe si nu au putut fi vizionate decit rar pe micul ecran.

Literatura personalizata

Toate cele trei filme au de-a face cu literatura, dar cel din 1994, "Duo pentru Paoloncel si Petronom", pare a fi cel mai personal, dar si cel mai eseistic. De altfel, este singurul in care apar actori: unul il interpreteaza pe poetul Paul Celan, celalalt pe tatal cineastului, scriitorul si traducatorul Petre Solomon, a carui carte este sursa de inspiratie a scenariului compus tot de regizor.

Filmul denota capacitate de sinteza: nu doar scrisori schimbate de cei doi, jocuri suprarealiste jucate de ei sau texte de-ale lor, ci si harti, fotografii contemporane povestii, presa de atunci, filmele, fie documentare, de propaganda sau din repertoriul comunist ori al lui Cocteau, pun umarul la reconstituirea acestei prietenii. Ca de obicei, in cazul lui Solomon, pelicula nu se fereste de subiectele grele din punct de vedere politic, atestind deschis persecutiile antisemite indurate de cei doi scriitori.

Maidane si lupte ilegale

Cu toate ca regizorul are o predilectie pentru subiectele culturale si politice, acest film se axeaza pe situatia ciinilor din Capitala, fara sa discrimineze potaile in raport cu specimenele rasate. Ca si cel al oamenilor, Bucurestiul ciinilor are mai multe niveluri, iar scenariul, scris de Mircea Cartarescu, le exploreaza succint pe toate. De la patrupedul mic-burghez, la cel de butic si la cel vagabond, crescut de copiii fara adapost, pina la cel de rasa.

Spre deosebire de celelalte doua, "Viata de ciine"este lipsit de artificii cinematografice de post-productie. Numeroase sint insa secventele in care camera, ajustata manual, se baga in sufletul vreunui grup de ciini. Solomon nu se fereste sa arate si imagini violente, filmate inclusiv la lupte ilegale de ciini.

Citeste si:

Documentarul insaileaza si interviuri cu medici veterinari, angajati ai adaposturilor de animale sau proprietari de patrupezi, iar legatura dintre acestea o face voice-over-ul lui Victor Rebengiuc. Textul lui Cartarescu, probabil cea mai putin cunoscuta creatie a sa, dezbate dulce-amarui situatia patrupedelor comunitare, fiind si critic la adresa starii Bucurestiului, un oras al maidanelor si al gunoaielor.

Capitala temporara

"Nu am avut niciodata o atractie speciala pentru ciine, am participat la proiect din prietenie pentru Alecu (n.r. - Alexandru Solomon)", afirma Mircea Cartarescu. "Pentru mine asta e o poveste veche, directionata catre Bucurestiul acelui moment", puncteaza scriitorul. Capitala Romaniei apare in film in calitate de "sat fara ciini si oras cu ciini". "Filmul era montat cind i-am solicitat lui Mircea Cartarescu sa scrie un text", relateaza Solomon. "Viata de ciine" a cistigat enorm prin textul lui, nu imi vine sa ii spun comentariu, pentru ca gasesc ca tocmai ruptura stilistica intre ce se vede si ce se aude este un mare atu", adauga cineastul.

"Nu il mai vazusem pina acum, desi sint un admirator al lui Solomon", declara Andrei Gorzo. "Cu toate ca in primele cinci minute m-am temut ca nu va reusi sa depaseasca limitele unui reportaj de televiziune pe aceasta tema (si inca ale unui reportaj pe ton apocaliptic din a doua jumatate a anilor ’90), filmul creste frumos, pina la urma tot apar unghiuri noi. Paralela dintre oameni si ciini se sustine bine", observa criticul de film.

Un dramaturg plus o statuie

Cel mai recent documentar, "Franzela exilului", incepe ca o reiterare a calatoriei care l-a dus pe Caragiale la Berlin. Demersul e detectivistic: vocea lui Solomon te ghideaza pe la fostele adrese ale dramaturgului si prin testimonialele actualilor sai locatari. Din nou, presa e frunzarita in cautarea mentiunilor numelui lui Caragiale si se descopera ca "Napasta" s-a jucat la Berlin. Ritmul narativ n-are nimic cu lentoarea pe care prejudecatile i-o confera documentarului.

"Filmul este foarte ambitios, de o valoare culturala certa, interesant ca investigatie la fata locului, insa incercarile noastre din acest domeniu sint atit de rare, incit mai e spatiu pina sa ajungem la performante", a afirmat criticul de film Valerian Sava. "Franzela exilului" trebuia sa fie un film mult mai lung si cuprinzator: am sa public in curind scenariul integral. Am lucrat vreo doi ani, dintre care trei luni petrecute la Berlin cu o bursa de documentare. Din lipsa de bani, am restrins totul la 26 de minute si la o tema", explica Alexandru Solomon culisele crearii acestei pelicule.