Joi seara, Nasul, Bucuresti, Calea Victoriei. In studio, inghesuiti la masa, Pruteanu si trei manelisti: Adi de la Vilcea, Vali Vijelie si inca unul imbracat cu un costum direct peste pielea goala. N-am retinut cum il cheama pe domn. Era un picut sisiit si avea la git un lant de aur care, imi imaginez, asortat la parul abundent de pe piept incerca sa sublinieze virilitate, bun-gust, potenta financiara, tupeu si alte valori mult gustate de publicul larg de la orase si sate. Pe rol era eternul litigiu cultural care zbuciuma Romania de ani buni: daca e bune manelele de ascultat sau daca nu e bune si cauzeaza la constiinta mentalitatii lu’ publicu’ care ajunge smecker si violent, dornic sa faca fite si figuri si sa se dea mare fara sa munceste, frate. Virgula e greseala da la ‘telectualii da la corectura frate, ma ierti. Mai vreti? Io nu. Ce am retinut din toata discutia e ca, spre deosebire de data trecuta cind s-au intilnit in acelasi studio, manelistii au devenit mult mai obraznici, mai increzatori in cantitatea mare de public care-i adora. Ca, din punctul de vedere al optiunilor estetice, dl Pruteanu e mult mai pe gustul meu si, in general, e un fin nuantator al opiniilor pe care le formuleaza. Dar ca, etic vorbind, si dl Pruteanu, si ceilalti sint cam in aceeasi oala. Faptul ca dl Pruteanu asculta de Bach si de Vadim ma face sa cred ca apucaturile estetice nu prea se leaga cu aspectul etic. Poti la fel de bine sa minti pe Bach sau sa furi pe Adi Minune. Ce, Hanibbal Lecter nu era un meloman cult? In rest, as vrea sa le spun manelistilor ca din sportul asta cistiga, de regula, doar cei care cinta. Majoritatea celor care audiaza sint vai steaua lor. In schimb, domnul Pruteanu, desi nu cinta Bach, s-a descurcat binisor in viata. Deci...

P.S. N-am vazut inca pe nimeni sa scoata boxele pe balcon si sa dea Bach la maxim. O s-o fac eu intr-o zi, dedicatie catre vecinul meu Vasile, de la sase.