Esec de miliarde la National

Romanul lui Alex Mihai Stoenescu, "Patimile Sfintului Tommaso D?Aquino", avea cele mai bune recomandari: filosofi stimati si istorici ai artei si literaturii cu renume il situau in zona capodoperei. Existau si sansele unui spectacol daca nu bun, macar stimabil: Teatrul National, prin regizorul Grigore Gonta, isi mai incercase puterile in prezentarea dramatica a unor structuri epice complicate (sa pomenim doar "Numele Trandafirului") si rezultatele ii multumisera atit pe autorii spectacolului, cit si pe prietenii lor.

Ambitiile costisitoare ale lui Sararu

Asa ca solicitarea acestei imense investitii - si nu ma refer in primul rind la costurile materiale - parea demna de ambitiile intregului corp directorial: ale lui Dinu Sararu, director general, si ale extrem de numerosului corp de directori adjuncti, conducatorii "navei-amiral a teatrului romanesc". Alex Mihai Stoenescu se numara printre ei, calificarile sale de istoric militar, interventiile sale publice in legatura cu problemele politice, diplomatice si, in general, prezenta lui intensa in media ii dadeau toate recomandarile necesare unui post de conducere in lumea teatrului. Atotstiutorii sint intotdeauna preferati celor care stiu ceva anume.

Sfintul n-a putut opri comunismul

Toate aceste teme importante patrund in discursul interpretului principal (Marius Bodochi): el face toate eforturile din lume pentru a le sensibiliza, intoneaza, ridica si coboara vocea, face pauze, striga si sopteste, isi roteste ochii, mimeaza interpretarea unui text dramatic, desi ceea ce spune nu intra in nici un fel de rezonanta cu un eventual conflict.

Din toata savanta conceptie a sfintului nu ramin decit premonitiile despre inventarea telefonului si atotputernicia NKVD-ului, pe care Tommaso le stie ca un baiat mare: istoria devine un complot pus la cale de mult, era clar inca din secolul al XIII-lea ca va veni comunismul si toata stiinta inteleptului nu a putut stavili catastrofa. In urma cu vreo 15 ani, nu toti directorii Nationalului erau convinsi ca e o catastrofa. Acum au avut revelatia Sfintului.

A fost Ioan al VIII-lea femeie?

Intre caracterul ezoteric al discursului, monumentalitatea decorului, spiritualitatea muzicii cu coruri de copii bucalati si putinatatea lucrurilor inteligibile se casca o prapastie greu de strabatut chiar de catre spectatorul binevoitor. O versiune a istoriei pe larg expusa in romanele lui Pavel Corut isi rostogoleste vorbele fara a izbuti sa se apropie de un conflict sau macar sa aduca argumente pentru credinta ca factor necesar de coeziune a unei societati.

Nici sfint, nici om, Tommaso asa cum il "joaca" Bodochi este o persoana cu memorie: el stie sa spuna pe dinafara lucruri importante si savant formulate. In jurul lui graviteaza alte persoane care il sustin sau il contrazic, probabil unele au dreptate, altele nu, dar e greu de inteles "pe ce se bazeaza". Papa ba il aproba pe sfintul vizionar, ba nu, si e interpretat de Maia Morgenstern, dind astfel viata scenica legendei despre un papa femeie. Dar daca nu stii legenda, nu vezi pe scena decit o persoana cu un sex incert care vorbeste gros si se deplaseaza caraghios.

Poate ca nu ar trebui sa gasim semnificatii intr-un simplu esec, dar te sufoca neputinta: privesti tintuit in scaun felul in care o parte din impozitele tale au fost folosite de oameni fara nici o convingere, gata oricind sa transforme intr-o comedie ceea ce a fost pentru adevaratii sfinti tragedia credintei.

Patimile sfintului i-au gonit pe critici din sala

Despre spectacolul "Patimile Sfintului Tommaso d’Aquino", gindit de fosta conducere a Nationalului, criticii spun ca afiseaza grandoare inutila si nimic mai mult. In spectacole ca "Patimile Sfintului Tommaso d’Aquino" statul roman a investit, prin Teatrul National, o caruta de bani. Realizarea acestui proiect a costat in jur de patru miliarde si jumatate. Si asta nu e tot - prestatia actorilor si a figurantilor inghite in jur de 50 de milioane la fiecare reprezentatie.

Cu aceasta realizare costisitoare se poate mindri fostul director, Dinu Sararu, in timp ce Ion Caramitru o poarta ca pe pietroiul din caruta cu bani de la buget. Cind Caramitru a devenit directorul Teatrului, se cheltuisera deja banii pentru spectacol, asa ca noul consiliu a hotarit sa-i dea verde la scena. Nu puteau anula un proiect deja finantat, la care s-a lucrat timp de un an, cu o pauza de aproximativ sase luni.

"Un kitch sinistru de regie"

Criticii care au vazut acest spectacol il comenteaza in termeni duri. Ileana Lucaciu, care i-ar da doar nota unu, il catalogheaza drept "cel mai dezastruos spectacol pe care l-am vazut. E o rusine, pentru ca implica actori de frunte ai Teatrului National intr-un proiect realizat cu foarte multi bani, dar care nu transmite nimic publicului. E un kitch sinistru de regie, care amesteca de-a valma diferite stiluri si ai impresia ca asisti la o Cintare a Romaniei prin fastul fara rost afisat".

Si criticul Adrian Mihalache a avut senzatia ca asista "la o veche sedinta de invatamint ideologic, condusa de un activist mai scolit, care facea ca propaganda sa para inteligenta. Totusi am fost uimit cum au reusit actorii sa dea viata si farmec unor clisee autohtoniste lipsite de orice miez. Prestatia lor e exceptionala, doar ca e o realizare impotriva textului". Numai jocul actorilor ridica spectacolul la nota 6 pentru Mihalache.

O montare inutila

Asa cum povestea si Ileana Lucaciu, spectatorii plecau din sala la premiera. Si nu numai spectatorii, ci si unii dintre criticii de teatru, ca Iulia Popovici, care recunoaste: "Am vazut prima parte si foarte putin din a doua parte. Apoi am plecat, pentru ca mi se parea ca-mi pierd timpul, dar si ca a fost timp pierdut pentru actorii si personalul Teatrului National. Din ce am vazut, dramatizarea lasa multe goluri logice, povestea era neclara, actoriceste spectacolul era superficial si prafuit. O montare grandioasa, dar inutila".

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe