Marie-Jeanne Ion: 'Am fost tinuti intr-un depozit de oameni'

Marie-Jeanne Ion s-a decis sa-si relateze cosmarul din captivitatea irakiana. In exclusivitate pentru cititorii Jurnalului National, ziarista de la Prima TV rememoreaza, intr-un "jurnal de celula", fiecare moment care i-a marcat cele 55 de zile traite la limita dintre viata si moarte in beciul din Irak. Incepand de azi, cititi o marturie in serial despre cum se vede viata atunci cand nu esti sigur ca te mai poti bucura de ea.

"Good morning. Are you happy?"

Ce poti raspunde la aceasta intrebare dupa ce cateva saptamani ai stat intr-un beci intunecos, in care aerul venea, din cand in cand, printr-o teava zidita in perete?

No!!!!!

Why? - intreba, cu naivitatea celui care nu are siguranta in a utiliza o limba straina, gardianul.

I will be happy when I go to Romania!

Ha, ha, ha… Soon… Sorry, sorry… ha, ha…

GESTURI DE BUNAVOINTA

Gardienii nu intelegeau de ce in fiecare dimineata cand veneau sa ne scoata la toaleta ne gaseau tristi, demoralizati. De ce nu eram in stare sa apreciem gesturile lor de bunavointa - faptul ca ne dadeau cate o tigara, ca se interesau daca vrem apa proaspata - bottle moy - sau daca vrem medicamente … Si-apoi, de o buna bucata de vreme, dupa-amiaza, ne lasau sa ascultam si radio… Culmea confortului! Vedeau sederea noastra in celula de 4 pe 2 metri, inchisa cu usa din bare de fier, ca pe un soi de stagiu militar - desigur, pentru noi. Legati la ochi si culcati tot timpul, cea mai mare problema pe care o aveam era lipsa de oxigen. Si, desigur, lipsa vestilor de afara, acolo unde oamenii pe care ii auzeam la radio, la programele acelea interactive, erau liberi…

FACEAU ANCHETE, SA VADA DACA SUNTEM SPIONI

Ajunsesem in subsolul cu pricina cu sapte saptamani in urma. Stiam atunci ca rapitorii fac anchete, ca sa afle daca suntem sau nu spioni. Asta pentru ca, dupa cum ne-au comunicat, foarte multi agenti secreti se deghizeaza in jurnalisti ca sa patrunda secretele rezistentei irakiene… Pentru ei, eram dusmani - oameni veniti dintr-o tara care si-a trimis trupe ca sa controleze situatia din Irak. Asa ca fusesem luati prizonieri - prizonieri de razboi.

CU CAPUL INFASURAT IN BANDA ADEZIVA

Si mai stiam ceva, atunci cand ne-au mutat din prima locatie in cea de-a doua - ca ne vor duce intr-o "casa mai buna". Desigur, o minciuna menita sa ne faca sa stam linistiti in timpul transportului. Linistiti am fi stat oricum, daca e sa spun adevarul, fiindca ce probleme poti face cuiva atunci cand calatoresti in portbagaj, cu tot capul infasurat cu banda adeziva si legat de maini si de picioare?

MI-AM DAT SEAMA CA VOM TRAI

Totul in jur iti crea senzatia ca acela era finalul, ca de acolo nu mai poti scapa niciodata si ca, intr-o buna zi, totul se va termina cu un glont in cap. Am auzit destule istorii povestite de fosti ostatici. Nici unul nu a stat in asemenea conditii. Intotdeauna, indiferent care le-a fost scopul - ca au vrut bani sau au avut revendicari politice - mujahedinii au avut mare grija de ceea ce prizonierii aveau sa spuna dupa eliberare. Daca se planuia asa ceva… Singura raza de speranta era - paradoxal - faptul ca trebuia sa avem tot timpul ochii acoperiti. Asta insemna ca nu trebuie sa ne vedem gardienii, ca nu trebuie sa-i recunoastem. Deci, ca vom trai…

CONDITII DE TRAI

Sleep down or sleep high? Au fost primele cuvinte pe care mi le-a adresat barbatul a carui voce trada un om destul de tanar, dar autoritar. High - adica sus - insemna in patul suspendat, legat cu lanturi de tavanul celulei. O caciula neagra imi acoperea capul si fata, peste ochi, pana la nas. Dar, uitandu-ma in jos, am reusit sa vad saltelele murdare si mai multe randuri de picioare. Eram mai multi acolo si unii dintre detinuti aveau legaturi in jurul gleznelor. Ma aflam intr-un depozit de oameni! Ce urma sa se intample?

Sleep high - i-am raspuns, de teama sa nu fiu atacata de sobolani sau invadata de gandaci. A trecut o buna bucata de vreme pana am realizat ca beciul era, de fapt, destul de curat. Nu existau alte vietuitoare acolo, in afara de noi… Patul suspendat era destul de incomod, dar teama te paralizeaza si te face sa cauti, inconstient, o cale de scapare. Am gasit-o, in somn. Pleoapele imi erau grele si ma simteam extrem de obosita. Totusi, dupa ce gardianul a inchis usa si ne-a lasat singuri, in intuneric, am incercat marea cu degetul.

DOAR EU SI OVIDIU?

Does anybody speak english? Quelq’un parle francais? Espanol? Nici un raspuns. Am adormit, aproape instantaneu, sigura ca celula in care fusesem aruncata, impreuna cu Ovidiu, e plina de irakieni… Ultimul gand - nu mai scapam de aici in viata… M-am trezit cand cineva m-a atins pe picior. Era Munaf, care mi-a spus ca a ajuns acolo impreuna cu Sorin. Bine ca nu ne-au despartit. Ce patim acum? Nu stiu, probabil ne mai verifica vreo cateva zile… - imi raspunde Munaf. Daca cineva mi-ar fi spus ca cele cateva zile aveau sa fie… 51, probabil ca mi-as fi dorit sa mor atunci…

Citeste si:

LA LIMITA DINTRE VIATA SI MOARTE

Timpul parea de smoala, acolo, sub pamant. Era extrem de cald si mirosul - insuportabil. Simteai cum fierbi in propria transpiratie. Putinul aer pe care-l puteai sorbi era greu, atat de greu ca te durea pieptul. Aburii respiratiei atator oameni se condensau cand atingeau tavanul si picaturi de apa se scurgeau incontinuu pe tricourile si asa ude de sudoare. Intuneric, liniste, nimic ce ar fi putut sa-ti dea vreo speranta ca vei supravietui.

You go to WC three times a day - morning, noon and night! - ma informase gardianul. Dar timpul scurs intre vizite parea mult mai lung. Asta pentru ca era, din nou, o minciuna. Eram mai rau ca animalele - nu ne puteam satisface nici macar nevoile primare. O furie surda te cuprindea incet, acoperind teama. Macar daca murim, s-o facem cu demnitate….

STIAM CA SE NEGOCIA PENTRU NOI

Asteptarea e cea mai dificila stare. Creierul uman nu are Stop si Play, lucreaza incontinuu. Oare ce se mai intampla afara? Ca cineva negocia pentru vietile noastre, asta era sigur. Seful gruparii - cel care facea inregistrarile video - ne spusese ca totul e OK, ca a reusit sa ia legatura cu ambasada noastra. Iar in celula de sub pamant aparusera niste ventilatoare care ar fi trebuit sa racoreasca atmosfera…

Acelasi aer fierbinte si urat mirositor, reconditionat… Gardienii erau foarte mandri de isprava lor - isi dadusera silinta sa ne creeze conditii bune… Nu planuiau sa ne tortureze, asta era clar. Daca ar fi vrut s-o faca, ne-ar fi lasat un bec aprins, ca sa nu putem dormi. Iar lipsa de oxigen era, paradoxal, un lucru bun in conditiile acelea. Simteai cum te cuprinde moleseala si cadeai intr-un soi de lesin. Asa trecea mai usor timpul… Cineva negocia pentru noi, nu ne lasau ai nostri. Dar rapitorii, puteau ei sa fie parteneri reali intr-o negociere?

Daca puneau conditii imposibile? Sau daca doreau sa faca un manifest politic si le venea ideea sa aleaga pe unul dintre noi si sa-l omoare. Ne-a fost foarte frica de asta, mai ales la inceputul lui aprilie, pe 9, atunci cand se celebreaza caderea Bagdadului. Nu s-a intamplat insa nimic… No news is good news - lipsa stirilor e veste buna - se spune in jurnalistica. Asa era si pentru noi…

INCENDIU IN INFERN

Dar chiar daca mujahedinii n-aveau ganduri ucigase, sa supravietuiesti acolo, in beci, nu era usor. Intr-una din nopti, instalatia improvizata care facea sa functioneze ventilatoarele a facut surtcircuit. Dormeam cu totii si singurul care a simtit mirosul de fum a fost Munaf. A inceput sa strige si ne-a trezit. In celula de 2 pe 4 izbucnise un incendiu si focul ardea mocnit. Se aprinsese un sac din plastic fixat pe tavan. N-aveam nici o cale de iesire, usa era incuiata cu trei lacate enorme si etansata cu un strat gros de burete. Am inceput sa strigam dupa ajutor, cu disperare, si sa batem in tavan. Stiam ca deasupra noastra dorm gardienii si speram sa ne auda.

Dati-mi o patura, repede!!! - era Sorin, care intelesese de unde a pornit focul si incerca sa rupa firele electrice care alimentau ventilatoarele. A si facut-o. S-a vazut o scanteie. Apoi, in vacarmul general, am auzit trapa de la intrare deschizandu-se. Ne-am tras caciulile pe ochi. Chiar daca era incendiu, chiar daca era sa murim, o greseala ca asta - sa stai cu ochii descoperiti - putea sa ne coste viata. Out, out!!!! Quickly!!!!!

NE-AU SALVAT GARDIENII

Scapasem. Gardienii ne-au auzit urletele si au coborat sa ne salveze! Eram, probabil, o marfa mult prea buna ca sa renunte la ea… Ne-au dat si lapte cu aroma de banane, ca sa ne revenim. Pentru cateva minute am crezut ca patania ii va indupleca si ne vor tine intr-o incapere normala, la aer. Dar in mai putin de ora eram inapoi in beci. For your security - ne-au explicat. Sorry…

FACEAM EXERCITII PENTRU PICIOARE

In Irak, vara incepe mai devreme decat aici. La sfarsitul lui aprilie e deja extrem de cald. Cea mai insuportabila parte a zilei era dupa-amiaza, spre seara, cand simteai cum arsita patrunde in pamant. Celula parea sa ia foc si toata lumea astepta cu nerabdare momentul in care gardienii veneau cu cina. Atunci, trapa statea deschisa pentru aproape o ora si incaperea se mai aerisea. Dar noaptea insemna cel putin noua ore de cosmar.

Fericiti erau cei care aveau cosmarurile la propriu, cei care puteau sa doarma. In bezna din beci auzeai tot timpul plansete si franturi de rugaciuni…. Eu invatasem sa fac exercitii pentru picioare. Nu are sens sa mai amintesc acum de la cine… Stateam intinsa pe saltea si faceam pachete de exercitii - cate 100 de miscari. Pentru ca atunci cand stai mult timp in pozitie orizontala, muschii picioarelor se atrofiaza - mi s-a spus. Era destul de logic, iar persoana cu pricina statuse acolo mult mai mult timp decat mine …

AM VAZUT MOARTEA CU OCHII

A doua oara cand am vazut moartea cu ochii, nu din pricina rapitorilor, ci din cauza conditiilor de "cazare" a fost, cred, pe la inceputul lui mai. In Irak, lumina electrica nu se furnizeaza continuu. Vreo patru ore primesti lumina "de la stat", iar urmatoarele patru ore trebuie sa folosesti generatorul propriu. Nu stiu daca acesta era exact cazul in locatia in care eram tinuti, dar de foarte multe ori intensitatea curentului scadea simtitor, iar ventilatia rudimetara pe care o nascocisera mujahedinii se oprea cu totul.

Dupa vreo jumatate de ora, simteai ca ti se face rau. Sorin si eu ne tineam de maini si incercam sa evitam lesinul. Ne era teama ca am fi putut adormi si muri in somn. Situatia era atat de rea, incat la un moment dat ne-am tarat amandoi pana la usa, am smuls un capat al buretelui care etansa intrarea, undeva, la nivelul podelei, si am incercat sa respiram aerul de dincolo de gratii - ceva mai oxigenat decat cel din interior.

In ziua aceea, curentul era mai slab decat de obicei. Ore in sir am zacut intr-o stare de letargie, sperand sa vina mai repede momentul in care gardienii aveau sa deschida usa ca sa ne aduca mancarea. In cele din urma, trapa s-a deschis, am auzit scrasnetul lacatelor si… aer!!! Pana si gardienii si-au dat seama de situatie si ne-au scos la suprafata, mai mult morti decat vii. Din nou… sorry…. Dar nu erau ei de vina - bad karabah! (electricitate proasta!).

Convingerea noastra era ca gruparea care ne rapise era o grupare mica. Asta din pricina ca gardienii nu pareau a fi obisnuiti cu situatia, nu pareau profesionisti. La un moment dat chiar ajunsesem sa credem ca nu vom scapa niciodata din beciul irakian. Singura sansa parea a fi evadarea. Despre planurile pe care ni le facusem, din disperare...