Calinescu era un fan al Leningradului, pe cind Mihail Sebastian a intuit pericolul rus .
De-a lungul istoriei Bucurestiului, literatura memorialistica a inregistrat, direct, de la fata locului sau de la distanta, graficul relatiilor de putere dintre Romania - in multele si complicatele ei etape - si Rusia, la rindul ei angrenata in diferite ecuatii istorice.

In 1891, Dimitrie Papazoglu, in „Istoria fondarei orasului Bucuresti“, povesteste una din intimplarile care au facut cariera in retelele informale de atunci. Protagonistul este „bravul general Kiseleff“, care „pleca intr-o droscuta mica, cu patru cai cu falaitar, si iesi pe la punctul pazit de compania noastra, Herastrau.
Chema pe capitan, care, dupa datorie, trebuia sa-i dea raport de compania sa si de buna orinduiala a cordonului, apoi pleca inainte, trecu podul de la Herastrau, dadu pe la Floreasca, sosi la podul de la Fundeni si acolo gasi postat, in drum, un soldat, care il opri cu pusca in mina si-i zise: «Indarat! Du-te de vino cu calaretul de la stabul companiei!».

«Na brat tebe bacsis, lasa mine Bucuresti». Atunci soldatul i-a raspuns: «Excelenta, e boala de holera, nu pot pune mina pe bani, dar daca vrei sa ma cinstesti, azvirle-i jos». Kiseleff azvirli rublele la picioarele soldatului; soldatul, care era mehedintean, calca cu amindoua picioarele peste ruble si incepe a intinde cocoasele pustii, strigind: Nazat, ca trag foc!. Kiseleff a inceput sa zica bravo si, intr-un hohot de ris, s-a intors la drosca“, potrivit lui Papazoglu. Intors la Bucuresti, Kiseleff a ordonat ca soldatul respectiv sa primeasca un bonus, laudind curajul santinelelor romane.

Dar chiar inainte de aceasta intimplare, cel care avea sa monopolizeze mai tirziu faima literaturii ruse, Lev Nicolaevici Tolstoi, pe atunci ofiter in plin razboi al Crimeii, facea o scurta oprire la Bucuresti, in primavara anului 1854. Undeva, linga Biserica Kretulescu, viitorul autor al romanului „Razboi si pace“ s-a ales cu o amigdalita de pe urma unei inghetate cumparate de la o toneta. Tot in jurnalul sau, Bucurestiul apare ca un oras „mare si frumos“, de care se vor bucura, ani mai tirziu, si multi alti militari si diplomati pusi in slujba tarului.

Citeste si:

Gheorghe Jurgea-Negrilesti, unul dintre nelipsitii lumii mondene si cosmopolite de la mijlocul secolului trecut, pe jumatate rus la rindul sau, povesteste in „Troica amintirilor. Sub patru regi“ mai multe episoade din culisele cercurilor ruso-romane. Astfel, nepotul consulului rus de Galati a fost mai mereu la curent, daca nu cu moravurile oficialilor rusi, cel putin cu zvonistica din jurul lor. „In 1915, amiralul Vessiolkin cintarea sase puduri si jumatate (102 kg). Numai muschi, putere, fara grasime. Intocmai ca tatal sau, Alexandru al III-lea al Rusiei. Era fiul lui dintr-un accident cu o dansatoare. Si fiul, si tatal indoiau potcoava cu mina. La Capsa, Vessiolkin sarea peste mese, fara sa atinga un pahar.

«Am servit - povestea batrinul ober Traian de la Capsa - atitia generali, ministri, ambasadori, dar nici unul nu era atit de voinic si de sprinten. Cind Excelenta Sa ajungea pe cealalta parte a mesei, se cutremura tot restaurantul, iar lumea raminea muta de uimire». «Dar asta n-ar fi nimic - observa Mateiu Caragiale, care-l vazuse intr-o seara, la Capsa, pe Vessiolkin. Ce mimica, ce talent, ce accent englezesc perfect! Se pare ca vorbea unsprezece limbi. Eram toti fascinati»“, isi noteaza tinarul boier in cartea sa de memorii si povestiri, continuindu-si istorisirea si cu promisiunea altor detalii, mai suculente. Dupa ce Vessiolkin lansa invitatia la sampanie, „pe loc se ridicau conservatorii, cei de la Jockey (club, pe atunci, germanofil!), domnii cu cararea pina la ceafa. Tacticosi, demni, paraseau localul. Ramineau francofilii, rusofilii si multi plescari - cum spunea Cezar Petrescu. Cu vocea lui de bas, Vessiolkin poruncea: Trejean, champagne et caviar á discretion! incepeau nazdravaniile, extravagantele care ii speriau pe romani, dar nu pe rusi. Acestia dadeau din umeri si spuneau: Eh, inca un samadur“.

Iar daca intr-o vreme ideea unui „suflet slav“ bintuia imaginarul colectiv, asa cum sustine Paul Zarifopol in 1926, doar 18 ani mai tirziu sufletul intra pe traiectoria sa de sovietizare. „Pe piata culturii curente «sufletul slav» este o floare de stil foarte comuna, care incepe chiar a se vesteji. Fusese, curind dupa inceputul razboiului, lansata ca trufanda de la Paris, se intelege. De aceea si la Bucuresti se zicea mai mult pe frantuzeste - l’ime slave, cu intonatie suava si delicat emotionata. Deveneai interesant daca ajungeai sa-ti gasesti, urmind spita neamului, ceva singe slav“, scria Zarifopol in „Din registrul ideilor gingase“.