Un spulber de praf se ridica din mijlocul ulitei, zaboveste putin pe ruinele geamiei si se strecoara dincolo de deal. Trece careva pe ulita si da binete ("Hai, noroc!"), cu aerul ca nici nu se adreseaza cuiva anume. E un taran ciolanos, cu pielea innegrita de trecerea ultimului veac: pe caldura iadului de-acum, drumetul are o flanela roasa pe la maneci si poarta pantaloni grosi, de postav. "Uite, na!, ca si prafu' ne pleaca la bulgari", spune el, cu aceeasi detasare sireata fata de cei prezenti, urmarind norul negru, din pamant maruntit.

E vadit ca, pe furis, omul incearca sa ghiceasca rostul nostru prin catunul acela cladit pe pusta si pe uitare. Stam cu totii si urmarim nemiscati, norul de praf care se duce alene spre tara vecina si prietena. Taranul isi rasuceste un timp caciula prin maini, apoi ia o decizie brusca si se urneste, urmandu-si calea. Dupa cativa pasi, se intoace spre noi si ne arunca din mijlocul drumului: "Aveti grija! Dincolo de deal e lupii!". Suntem in Romania mileniului trei, in inima balcanica a Uniunii Europene.

Catunul Tudor Vladimirescu din judetul Constanta are zece case, trei fantani si umilinta cat cuprinde. Din biserica ortodoxa a mai ramas doar un zid din piatra, iar peste drum isi ranjeste saracia o fosta geamie, frecventata acum doar de stolurile de vrabii si de soarecii pamantului. Cu ceva timp in urma, un localnic a avut o "iluminare" si a incropit un altar crestin intr-una din camerele casei sale. In camera-biserica mai poposeste cateodata un popa de pe la Baneasa ca sa oficieze liturghia si, tot acolo, babele aduc imparteala pentru cei 14-15 copii ai comunitatii. Banii nu au nici o valoare la Vladimirescu. Aici nu exista magazin, frizerie, oficiu postal sau cinematograf. Prin curti nu se vede nici o miscare, doar pe pasunea care a fost odinioara vatra satului pasc acum vreo doua turme de oi care nici macar nu-s ale lor, ale oamenilor din Vladimirescu: satenii sunt doar tocmiti cu lucrul, dar oile sunt ale unor armani de la Baneasa.

Citeste si:

Elevul musulman

Un nevazut telegraf i-a adunat in jurul nostru pe cei cativa locuitori de la Vladimirescu, majoritatea femei. Vin ca din intamplare pe unicul drum al catunului (in fapt, o poteca mai lata, din pamant, pe care s-a dat un praf de piatra), privesc, soptesc cate ceva cu mana la gura, se opresc, asteapta. S-au impartit spontan si pe muteste in doua tabere (sa stea de vorba sau sa refuze dialogul cu acesti straini) si au adoptat chiar de la inceput, o pozitie plina de rezerva fata de acesti straini. Apoi, la un moment dat, una dintre femei spune sonor ceva, alta o completeaza si incep sa vorbeasca toti odata, cu inversunare si ochii mariti, sustinandu-si fiecare discurs cu gesturi repezite: "...i mintit.., ticalosii aceia..., ...copiii nostri is pe drum..., ... careva sa faca..., ...lupii..., ...de plecat, sa plecam!!!..." Un "cor al robilor" care nu ar avea succes pe nici o scena a aristocratiei mioritice. "Uite, domnule, sa va zic eu: cea mai mare problema la Vladimirescu este ca cei de la Baneasa, primaria si care dracu' o mai fi pe-acolo cu raspundere, nu ne trimete si noua masina scolii, sa ne ia si noua copiii nostri, sa-i duca la clasa! Pai, la Medgidia este scoala pentru copiii turci si aia vine zilnic cu microbuzu', ca sa-i ia elevul de la Vladimirescu, elevul lor, mulsuman! Uite ca la romani nu se poate! Noua ne merge copiii printre lupi, pe jos, de nici nu-i mai trimetem la scoala! Dam bani pe pocnitori, sa sperie lupii, iar pe-aia de la Baneasa ii doare-n c..r!", spune sever un barbat care pare un fel de lider local. Ii spunem omului ca, dupa toate statisticile, lupii au disparut demult din Dobrogea si, in acel moment, langa liderul sever se misca spre centrul cercului uman un tanar neras. (Vanatorii de la Bucuresti spun ca nici vorba de lupi, sunt niste sacali pripasiti de prin Anatolia, care au trecut misterios Bosforul). Ni se spune ca e Grigore, ciobanul, locuieste la stana de la intrarea in catun, cica a nimerit "intamplator" in pustietatea Vladimirestilor.