Vremea vorbelor frumoase, fara acoperire, rostite de politicieni in fata unui electorat credul, mizandu-se pe speranta acestuia de mai bine, a trecut. Majorarea pensiilor a reprezentat punctul culminant al unui val care ne duce in directia politicii si guvernarii pentru binele cetatenilor si nu in favoarea unor grupuri restranse, cu niste interese extrem de bine reprezentate. Asta nu inseamna ca grupurile de interese au disparut, dar pentru prima oara, interesul general a primat in fata celui personal si de grup, iar asta nu e putin lucru. Dincolo de lupta dintre diferitele formatiuni poltice pentru arogarea exclusiva a meritelor si cearta din jurul paternitatii proiectului, oamenii politici au inteles ca nu mai pot da inapoi si s-au solidarizat, indiferent de partid, pentru remedierea unei nedreptati care s-a facut acestei categorii mereu neglijate si defavorizate de catre toate guvernarile de pana acum. Dorinta de a le asigura un trai decent si demn, dupa o viata intreaga de munca, sa fi determinat, brusc, clasa politica sa accelereze realizarea unei promisiuni vechi de 12 ani? De ce acum, ma intreb, sau, de ce nu pana acum? Cum de a devenit, majorarea pensiilor o prioritate pentru clasa politica, si asta cu un an inainte de alegeri?

Acest demers are fara indoiala ca scop atragerea de voturi in perspectiva alegerilor din 2008, dar valenta lor electorala nu reduce surpriza adoptarii legii de majorare a pensiilor in unanimitate. Liberalii au avut, initial, o pozitie moderata si era clar ca majorarea pensiilor, o tema perceputa ca fiind prin excelenta de stanga, nu era pe agenda lor imediata, chiar daca in programul de guvernare al Aliantei era prevazuta o recalculare, care a avut loc, si o majorare. Premierul a preluat tema PSD, devenind brusc constient ca aceasta lege produce efecte reale de imbunatatire a vietii unui importante categorii de electorat si ca, implicit, ea aduce... voturi. Tariceanu a incercat sa confiste laurii adoptarii legii si sa se demarce de PSD. Si celelalte partide au inceput un razboi psihologic, al declaratiilor, laudandu-se care mai de care cu proiectele proprii, care, din pacate, nu au fost sustinute sau n-au putut sa treaca, din cine stie ce motive. Democratii clameaza ca au avut in vedere majorarea prin realizarea programului de guvernare, dar au fost indepartati prea repede de la putere de catre colegii de Alianta. Conservatorii sustin ca ei au avut intotdeauna majorarea pensiilor ca obiectiv prioritar si au propus sesiuni extraordinare, un fond de solidaritate pentru pensionari, uitand ca nu demult aparau mai mult intersele mediului de afaceri si al patronatelor si ca temele lor predilecte erau cele de genul neimpozitarii profitului reinvestit, si nu destinul celor care nu mai pot produce. Dar la 1% in sondaje, ingrijorarea si interesul brusc pentru pensionari devine pe deplin explicabil.

In ceea ce priveste sursele de finantare, toate bune si frumoase. Democratii isi exprimau “speranta sincera” ca acestea exista, afirmand ca singurul care va trebui sa raspunda, in caz contrar este guvernul Tariceanu. Vicepresedintele PRM, Lucian Bolcas, a sugerat ca una dintre surse ar putea fi confiscarea averilor obtinute in mod ilicit. O alta idee vehiculata de mai marii PNL este legata de “vesnica” crestere economica dar care numai in nivelul de trai al oamenilor nu se reflecta. Aceste argumente care au mers de la general la caraghios, nu au facut decat sa ridice noi semne de intrebare asupra punerii in practica a legii. Totusi, e de remarcat ca, odata intrati in hora, toti actorii politici au trebuit sa joace... vrand-nevrand.

Presedintele Basescu s-a vazut strans cu usa si pus in fata unui fapt implinit. El a fost nevoit sa aleaga intre a pierde o parte importanta din electorat si sa apara ca „baiatul rau” care s-a opus imbunatatirii traiului poporului, sau sa accepte o propunere initiata de adversarii sai de moarte, PSD si PNL, si sa se resemneze cu faptul ca acestia au punctat in fata sa. Presedintele, care a fost tot timpul in contratimp in aceasta cursa pentru majorarea pensiilor, a ales, asa cum era de asteptat, prima varianta, fara sa uite, totusi, sa-si atace adversarii, pentru a nu da impresia de slabiciune si pentru a inlatura perceptia de infrangere. Dincolo de aceste dispute politice, mi se pare esential faptul ca presiunea publica a fost foarte mare, partidele au simtit ca nu mai pot da inapoi si, ceea ce este interesant, au actionat concertat, chiar daca mai mult inconstient, pentru imbunatatirea concreta a vietii unei categorii de cetateni, carora nimeni nu le-a acordat atentia cuvenita pana acum. Aceasta hotarare, luata in graba si cu unanimitate, a consfintit faptul ca guvernarea pentru cetatean, pentru binele general, este singura care justifica detinerea puterii de catre alesi. Odata ce nu mai reprezinta si nu mai apara interesele guvernatilor, guvernantii pierd orice justificare a detinerii puterii.