Stefan Banulescu, Nichita Stanescu si Paul Goma se numarau printre cei gata sa lupte cu arma in mana contra rusilor

Paul Goma, Alexandru Ivasiuc sau Stefan Banulescu au fost cele mai grele nume care s-au inscris in partid dupa discursul din 21 august 1968, prin care Ceausescu a atras, jucand cartea antisovietica, mii de membri in PCR, inclusiv intelectuali ostili pana atunci regimului. Nichita Stanescu cerea furios arme, sa traga in invadatorul de la rasarit, iar breasla scriitoriceasca din Romania aplauda in unanimitate discursul dictatorului din „scena balconului“ si linia de partid pe care acesta o indica. Astazi, cei care si-au pus sperantele in reformistul Ceausescu se distanteaza de greselile tineretii. Istoricii insa nu-si permit o indulgenta fara rezerve. Adeziunea nu a fost nici formala si nici superficiala.

Oameni de cultura care au fost martori la evenimentele de acum 40 de ani depun marturie pentru atmosfera de exaltare care prinsese si casta intelectualilor. „Era ceva suprarealist“, povesteste criticul Nicolae Manolescu, impresionat pe atunci de discursul antisovietic al lui Ceausescu. „Era prima data cand, dupa 1948, se puteau auzi critici impotriva URSS si a armatei Tratatului de la Varsovia care au invadat o tara prietena“, isi aminteste Manolescu, care, in ciuda adeziunii cu cauza cehoslovaca, nu a intrat in PCR.

„Eu am glumit atunci cu prietenul Ivasiuc spunandu-i ca, daca peste o saptamana Ceausescu mai tine un discurs la fel de antisovietic, intru si eu in partid. Peste o saptamana, Ceausescu a spus un discurs moale ca o carpa, in care a retractat 40-50% din ce spusese pe 21 august 1968. Si i-am spus lui Ivasiuc: «Vezi de ce nu intru? Uite de-aia». Atunci au intrat foarte multi, Goma, Ivasiuc, Gabriel Dimisianu, Stefan Banulescu“, marturiseste criticul. Despre suportul masiv pe care intelectualii l-au adus atunci lui Ceausescu si politicii pe care acesta o anunta, Manolescu comenteaza scurt, dar nuantat: „A fost o pacaleala. Nu pot sa ridic piatra pentru ca in momentul ala pacaleala era destul de usor de incasat“.

Citeste si:

„Am regretat ca am crezut in Ceausescu“, recunoaste scriitorul Nicolae Breban, care in 1968 era deja membru in Comitetul Central, dar care a demisionat apoi si a protestat de la Paris fata de „Tezele din Iulie“ - directive care aruncau Romania inapoi in stalinism. Tot el explica de ce intelighentia romaneasca a putut fi sedusa de discursul lui Ceausescu si convinsa de perspectivele optimiste pe care politica lui parea sa le garanteze: „Tuturor ni se parea ca s-au imbunatatit relatiile dintre conducerea de partid si lumea culturala. In cativa ani am vazut ca ne-am inselat. Eu am vazut primul, de altfel“, a insistat scriitorul.

Sprijinul de care Ceausescu se bucura in Occident, ca si politica de liberalizare preluata de la Dej pareau semne incurajatoare pentru viitoarele reforme. „Noi toti am fost convinsi ca, dupa vizita lui De Gaulle si a lui Nixon, politica se indreapta pe un drum pe care il urmasera si tarile din nordul Romaniei, Polonia, Ungaria si Cehoslovacia. Sprijinul presei occidentale, al tarilor arabe si al Chinei crea impresia ca ne indreptam pe un drum al liberalizarilor si al descentralizarii“, adauga Breban, care aminteste si de posibilul pericol al patrunderii trupelor sovietice in Romania: „Dupa invazia Cehoslovaciei, parea ca e un moment de pericol national. Nimeni nu a banuit ca avea sa urmeze paranoia lui Ceausescu. Ne-a indus in eroare si sprijinul lumii occidentale“.

Gabriel Dimisianu, criticul care la randul lui a crezut in fata de reformist a lui Ceausescu, aduce aceleasi lamuriri ca Breban. „In acel moment, adeziunea a fost mare. A poporului si a scriitorului. Date fiind imprejurarile, si cu temerea ca Romania ar putea avea aceeasi soarta ca Cehoslovacia, multi au intrat atunci in partid. Cativa ani s-a crezut ca se merge spre o liberalizare, mai ales ca deschiderea relatiilor spre Occident incepuse sa se vada din ’65, cand Ceausescu a preluat de fapt directia inceputa de Dej“, sustine Dimisianu.

Teama de o invazie a trupelor ruse, care desfasurau manevre pe Prut, era reala, dar cu totul nefondata. Sorin Alexandrescu, directorul Centrului de Excelenta pentru Studiul Imaginii si unul dintre autorii Raportului Tismaneanu, isi aminteste ca familia l-a sfatuit sa nu paraseasca Italia, unde il prinsesera evenimentele din august ’68, pentru ca amenintarea unei posibile ocupatii sovietice era mai mult decat un zvon in acele zile. De fapt era o falsa ipoteza, explica profesorul, pe care Ceausescu a speculat-o pentru a-si atrage masele, pozand in erou popular. „A fost o perdea de fum, de care s-a folosit pentru a se dezbara de rivalii de la varful partidului si pentru a confisca puterea absoluta“, conchide Alexandrescu.