Celalalt nume oficial al ei este echivalentul in limba engleza, North Atlantic Treaty Organisation, sau NATO. Emblema NATO a fost adoptata de catre Consiliul Nord-Atlantic, ca simbol al Aliantei Atlantice, in octombrie 1953.

Cercul reprezinta unitatea si cooperarea, in timp ce roza vanturilor simbolizeaza directia comuna spre pace pe care o urmeaza tarile membre ale Aliantei Atlantice.

Cel mai important pasaj al tratatului este Articolul V, care declara ca "Partile convin ca un atac armat impotriva uneia sau mai multora dintre ele, in Europa sau in America de Nord, va fi considerat un atac impotriva tuturor si, in consecinta, sunt de acord ca, daca are loc asemenea atac armat, fiecare dintre ele, in exercitarea dreptului la auto-aparare individuala sau colectiva recunoscut prin Articolul 51 din Carta Natiunilor Unite, va sprijini partea sau partile atacate prin efectuarea imediata, individual sau de comun acord cu celelalte Parti, a oricarei actiuni pe care o considera necesara, inclusiv folosirea fortei armate, pentru restabilirea si mentinerea securitatii zonei nord-atlantice".

Aceasta fraza s-a referit la inceput la cazul in care Rusia (fosta URSS) ar fi lansat un atac impotriva aliatilor europeni ai Statelor Unite, in urma caruia SUA ar fi trebuit sa trateze Uniunea Sovietica ca si cum ar fi fost atacata ea insasi.

Totusi temuta invazie sovietica din Europa nu a mai venit. In schimb, fraza a fost folosita pentru prima data in istoria tratatului pe 12 septembrie, 2001 ca raspuns la atentatele din 11 septembrie 2001. De la fondarea NATO in 1949, din aceasta organizatie fac parte: Belgia, Bulgaria (2004), Canada, Cehia (12 martie 1999), Danemarca, Estonia (2004), Franta, Germania a aderat ca Germania de Vest in 1955, iar unificarea germana din 1990 a extins participarea Germaniei cu regiunile Germaniaei de Est, Grecia (1952), Ungaria(12 martie 1999), Islanda, Italia, Letonia (2004), Lituania (2004), Luxemburg, Olanda, Norvegia, Polonia (12 martie 1999), Portugalia, Romania (2004), Slovacia (2004), Slovenia (2004), Spania (30 mai 1982), Turcia (1952), Regatul Unit al Marii Britanii si Statele Unite ale Americii.

Scurt istoric al NATO

Pe 17 martie 1948 Benelux, Franta si Regatul Unit au semnat Tratatul de la Bruxelles, care este o percuziune la intelegerea NATO. URSS si statele aliate ei au format Pactul de la Varsovia in 1955, pentru a contrabalansa NATO. Ambele organizatii au fost forte oponente in Razboiul Rece.

Dupa caderea Cortinei de Fier, in 1989, Pactul de la Varsovia s-a dezintegrat. NATO si-a vazut primul angajament militar razboiul din Kosovo, unde a pornit o campanie de 11 saptamani impotriva statului Serbia si Muntenegru incepand cu 24 martie si terminand cu 11 iunie 1999. Trei foste tari comuniste, Ungaria, Republica Ceha si Polonia, s-au alaturat NATO in 1999 dupa ce au fost invitate pe 8 iulie 1997.

Citeste si:

La intalnirea la varf de la Praga (Republica Ceha) din 21 noiembrie-22 noiembrie 2002 sapte tari au fost invitate spre a incepe negocierile de aderare cu alianta: Estonia, Letonia, Lituania, Slovenia, Slovacia, Bulgaria si Romania. Tarile invitate s-au alaturat NATO in 2004. Decizia lui Charles de Gaulle de a revoca comanda militara franceza in 1966 pentru a-si dezvolta propriul program de descurajare nucleara, a necesitat relocarea Centralei NATO din Paris, Franta la Bruxelles, Belgia pana la 16 octombrie, 1967.

In timp ce centrala politica este amplasata in Bruxelles, centrala militara si cea a Puterilor Aliate ale Europei (SHAPE), sunt localizate la sud de Bruxelles in orasul Mons. Pe 13 septembrie 2001, NATO a invocat, pentru prima data in istoria sa, un articol din carta sa prin care se intelege ca orice atac asupra unui stat-membru este considerat un atac impotriva intregii aliante.

Asta a venit ca un raspuns la Ataul terorist de la 11 septembrie 2001. Pe 10 februarie 2003 NATO a infruntat o criza serioasa deoarece franta si Belgia au stricat procedura de aprobare in liniste, in privinta timpul pentru masuri protective pentru Turcia in cazul unui posibil razboi cu Irakul. Germania nu si-a folosit dreptul de veto, insa a spus ca sustinea vetoul. Pe 16 aprilie 2003, NATO a fost de acord sa preia comanda Fortei Internationale de Asistenta pentru Securitate (ISAF) in Afganistan, in august acelasi an.

Decizia a venit dupa cererea germaniaei si Olandei, cele doua natiuni care conduceau ISAF la momentul intelegerii. Ea a fost aprobata unanim de catre toti cei 19 ambasadori ai NATO. A fost prima oara in istoria organizatiei cand a avut loc o misiune in afara zonei atlantice. Canada a fost in original criticata pentru ca i-a luat-o inainte ISAF-ei.

Cartierul General al NATO are sediul la Bruxelles. Este atat sediul politic al Aliantei, cat si resedinta permanenta a Consiliului Nord-Atlantic. Aici se afla birourile reprezentantilor permanenti si ale delegatiilor nationale, ale Secretarului General si Secretariatului International, ale reprezentantilor militari nationali, al presedintelui Comitetului Militar si ale Statului Major Militar International.

De asemenea, Cartierul General al NATO gazduieste si misiunile diplomatice ale statelor Partenere, Statul Major pentru Consultare, Comanda si Control (C3) al Cartierului General, precum si unele agentii ale NATO. Fiecare tara membra este reprezentata in Consiliul Nord-Atlantic de un ambasador sau reprezentant permanent, asistat de o delegatie nationala alcatuita din consilieri si oficiali, care isi reprezinta tarile in diferitele comitete ale NATO.

Secretarul General al NATO este un oficial international de rang inalt, desemnat de catre guvernele tarilor membre in functia de presedinte al Consiliului Nord-Atlantic, al Comitetului pentru planificarea apararii si al Grupului pentru planificare nucleara, de presedinte in exercitiu al altor comitete superioare ale NATO, de Secretar General si sef executiv al NATO. Totodata, el este si presedintele Consiliului de Parteneriat Euro-Atlantic ai al Grupului de cooperare mediteraneeana, precum si presedinte al Consiliului NATO-Rusia, presedinte asociat, alaturi de reprezentantul ucrainean, al Comisiei NATO- Ucraina, precum si al altor cateva Grupuri ad-hoc si de lucru.

Secretarul General raspunde de conducerea Secretariatului International in ansamblu si are sub autoritate directa un Cabinet si biroul Secretarului General. Secretariatul International este format din reprezentanti ai tarilor membre si serveste Consiliul, comitetele si grupurile de lucru subordonate acestuia, dar si Consiliul de Parteneriat Nord-Atlantic, Consiliul NATO-Rusia, Comisia NATO-Ucraina si Grupul de cooperare mediteraneeana. El actioneaza atat ca secretariat, cat si ca personal de consultanta politica si operativa si functioneaza pe baza permanenta, abordand o larga varietate de probleme relevante pentru Alianta si pentru tarile partenere.