"Sa fim realisti, vrem imposibilul". Citand aceasta fraza din Sartre in timpul unei reuniuni pregatitoare a Summitului mondial al ONU, ce-si deschide maine lucrarile la New York, reprezentatul Bulgariei la Adunarea generala oferea un tablou cat se poate de clar al misiunii celor aproximativ 170 de state membre. Pentru ca, la 60 de ani de la crearea sa, Organizatia Natiunilor Unite se afla intr-un punct de rascruce al existentei sale.

Chestiunea programelor de reforme din interiorul ONU pare un adevarat sarpe de mare. Dreptul de veto, de exemplu, este discutat de mai multi ani. Fara nici o schimbare, fara nici un pas inainte sau inapoi. A intervenit insa dosarul irakian si o lume intreaga a putut vedea lipsa de consens care domneste in sanul Consiliului de securitate, acest club de cinci state nucleare de vointa careia atarna, de multe, ori, soarta a milioane de oameni. O carenta care a pus in cumpana insusi prestigiul ONU. Este, ca atare, de datoria reuniunii la nivel inalt sa reafirme rolul si importanta ONU, sa confirme obiectivele milenare pentru dezvoltare si de reformare a sistemului de functionare a institutiei.

O agenda obligatorie

Dar Statele Unite, prima putere mondiala, au o agenda pe care insista sa o duca la indeplinire. In timpul intrevederilor premergatoare, ambasadorul american, John Bolton, a promovat o politica diplomatica "salbatica", potrivit observatorilor. El a cerut peste 750 de amendamente la textul negociat. Care este scopul acestei atitudini?

Citeste si:

Washingtonul, spun analistii occidentali, incearca sa diminueze pe cat posibil constrangerile care planeaza asupra politicii lor. Americanii, scrie presa de peste Ocean, nu vor sa subscrie unor angajamente precise. Privind lucrurile din aceasta perspectiva, nici o reforma nu pare posibila cu administratia Bush, care considera dreptul internatioal drept un punct pe o lista oarecare. Prin urmare, exista posibilitatea, trista, de altfel, ca viitoarea declaratie comuna sa fie anosta, lipsita de consistenta, un text plin de fraze conventionale. Dar cel mai rau scenariu ar fi daca summitul s-ar transforma intr-un fiasco total.

Lipsa oricarei vointe politice

Adica sa nu existe nici macar o declaratie comuna, document menit sa salveze aparentele, determinand opinia publica sa nu intoarca definitiv spatele acestei structuri. Mai ales ca nici in Consiliul de securitate situatia nu este incurajatoare. Procesul de extindere a acestui for de decizie de la 15 la 24 de membri bate pasul pe loc, inecat in speculatii, calcule politice si interminabile discutii. Nici macar un compromis nu se contureaza - dovada incontestabila ca nu exista vointa politica.

Fiecare apara interese proprii. SUA sustin anumite candidaturi pentru fotoliile de membri permanenti, Franta, China si Rusia apara cauza altor state pretendente la inaltele functii. In felul lui, fiecare are dreptate. Se creeaza insa impresia ca aceste interese sunt mai importante decat soarta lumii, pusa deseori in balanta. Cu toate acestea, faptul ca Organizatia Natiunilor Unite continua sa functioneze, fie si cu poticneli, la 60 de ani de la fondarea ei, demonstreaza ca este indispensabila si greu de doborat.