Epuizarea, insomnia, senzatia permanenta de oboseala, durerile de cap, pierderile de memorie sunt cateva dintre simptomele sindromului de oboseala cronica ce afecteaza in ultima vreme din ce in ce mai multi oameni. Identificat in 1985, sindromul de oboseala cronica este definit ca o stare de slabiciune intensa care dureaza mai mult de sase luni.

Desi de multe ori medicii ii considera pe pacienti drept „bolnavi inchipuiti", boala este cat se poate de reala si poate avea consecinte grave asupra sanatatii. Dr. Florin Tudose, medic primar psihiatru la Spitalul Clinic Universitar din Bucuresti, ne-a oferit cateva detalii despre aceasta boala.

Sindromul de oboseala cronica a intrat in atentia cercetarii stiintifice abia in ultimele doua decenii. Afectiunea a fost numita sindrom de fatigabilitate (oboseala cronica - SFC). Spre deosebire de neurastenie (care este o stare de oboseala persistenta, prezenta la persoanele ce desfasoara o munca intelectuala excesiva in detrimentul exercitiului fizic), in SFC exista atat afectari psihice (oboseala, tulburari de concentrare si de somn), cat si somatice (dureri musculare, articulare, inflamarea ganglionilor, dureri faringiene etc).

Citeste si:

Diagnosticul de sindrom de oboseala cronica se poate pune in cazul in care exista o stare de oboseala care nu este rezultatul unui exercitiu excesiv si care dureaza mai mult de sase luni consecutiv, care nu este ameliorata de repaus sau somn, precum si in cazul in care pacientului nu i se descopera o alta boala cu simptome similare.

Vina? Imunitate scazuta sau tulburari endocrine

De multe ori insa boala este insotita si de simptome minore cum ar fi: dureri in gat, inflamarea ganglionilor, dureri articulare si musculare, tulburari de memorie, incapacitatea de concentrare, intoleranta la lumina, confuzie, depresie, dureri de cap, insomnie, stari inexplicabile de slabiciune avansata si care pot dura 24 de ore dupa un efort minim, transpiratii nocturne, palpitatii, scadere in greutate sau tuse. Adesea, cauzele bolii nu pot fi descoperite pentru ca medicul cauta in special dovezi palpabile ale bolii, iar comunicarea cu pacientul devine uneori un „dialog al surzilor".