Duritatea se defineste ca fiind rezistenta la strapungere a unui material de catre un corp de compozitie mai dura decit a materialului studiat. In prezent, specialistii folosesc trei tipuri de testare a duritatii unui material: metoda impedantei ultrasonice de contact, masurarea duritatii prin recul sau vederea prin indenter.

Noul record a fost inregistrat in urma unor studii complexe realizate de o echipa de cercetatori de la Universitatea chineza Jiao Tong, in colaborare cu specialistii de la Universitatea americana din Nevada. Totodata, specialistii au calculat volumul altui tip de material, diamantul hexagonal. Denumit si Lonsdaleit, acest tip de diamant difera de cel cristalizat in sistemul cubic, care poate atinge duritatea maxima (10) pe scara Mohs, duritatea variind insa in funþie de gradul de puritate a cristalului. Structura hexagonala se formeaza prin asezarea suprafetelor compacte in forma de sir: doua suprafete compacte se ating usor una cu alta, asa ca, fiecare atom a unei suprafete cade intre trei atomi a suprafetei vecine.

In urma rezultatelor obtinute in urma acestor masuratori, putem concluziona ca structurile foarte dure, mai dure decat ale celui mai dur material, diamantul, pot fi folosite de acum incolo in fabricarea si designul unor produse noi, super-dure, in diferite domenii ale stiintei si tehnologiei - a explicat Changfeng Chen, expert in cadrul Universitatii din Nevada.

Reactiile structurale la compresie au demonstrat faptul ca exista anumite faze specifice de transformare a duritatii unui material. Astfel, w-BN si-a crescut nivelul duritatii cu 78 de procente in urma procesului de supune la presiune, care poate atinge in cazul acestui material la 114 GPa (miliarde de pascali), conform calculelor cercetatorilor, in vreme ce diamantul poate atinge doar valoarea de 97 GPa in conditii asemanatoare. In acelasi timp, specialistii sustin ca pentru a pastra duritatea unui material este necesara si o stabilitate termala, un factor-cheie, deoarece materialele foarte dure trebuie sa reziste intr-un mediu cu temperaturi extrem de ridicate sau la procesul de coroziune pentru a putea fi folosite in mod eficient si in domenii specifice, cum ar fi dispozitivele micro si nano-electronice.

Denumirea de diamant provine din limba greaca, adamas, care inseamna de neinvins. In latina clasica, Plinius atribuie o denumire asemanatoare safirului. Diamantul este un mineral nativ si in acelasi timp o piatra pretioasa. Diamantele naturale pure sunt incolore, in timp ce diamantele sintetice au o usoara coloratura galbuie. Din cauza duritatii ridicate, cristalele de diamant pot fi slefuite numai cu pulbere de diamant si din fulerita.

Valoarea unui diamant este determinata in functie de mai multe criterii: densitatea, duritatea, dispersia si refracþia luminii, conductibilitatea termica, stralucirea, puritatea. Masa diamantului este exprimata in carate, un carat corespunzand cu 0,200 grame. Duritatea extrema a diamantului este explicata prin legatura stabila simetrica dintre atomii de carbon. Diamantele iau nastere la adancimi mari (150 km), unde sunt temperaturi (1200-1400 grade Celsius) si presiuni ridicate. Acest material arde intr-un mediu cu oxigen pur la o temperatura de 720 de grade, iar in aer la peste 800 de grade, cu formare de bioxid de carbon. Diamantul este solubil in unele metale ca fier, nichel, cobalt, crom, titan, platina, paladium si alte metale asemanatoare.