Tara, tara, vrem someri!

Agentia Nationala pentru Ocuparea Fortei de Munca a comunicat ca rata somajului a revenit, in luna septembrie, la cel mai redus nivel din ultimii 12 ani: 5,5%. Iata o veste buna: romanii au de lucru! Polonezii n-au, de ani buni se lupta cu rate de 18-20%. In schimb, lor le cresc continuu salariile, le-a scazut inflatia la un nivel compatibil celui din Vest. Emigrantii lor se intorc acasa sa lucreze pentru investitori straini. Desi multi dintre polonezi n-au serviciu, in tara se construiesc sosele, spitale si scoli.

Cum e mai bine? Cand creste sau cand scade somajul?

Teoria spune ca, atunci cand exista presiuni salariale nesustinute de sporuri de productivitate, tensiunile pot refula pe doua cai: inflatie sau somaj. Noi am mers pe calea celei mai ridicate inflatii din Europa Centrala si de Est. In Polonia e taman pe dos - in tara bantuie somajul.

Stabilitatea macroeconomica a fost obtinuta in Romania, transformandu-se somajul in povara fiscala. Ca urmare, avem salariile mici si sigure preferate de romani in sondaje. Polonia s-a debarasat insa de lucratorii a caror munca a-ducea o valoare adaugata scazuta si, pe aceasta baza, le-a marit salariile celorlalti. Dar nici pe disponibilizati nu-i lasa de izbeliste, ci incearca sa atraga cat mai multi investitori straini care sa le creeze locuri de munca.
Morala?

La stabilitate macro se poate ajunge fie prin identificarea punctuala a problemelor, prin repararea sau inlocuirea circuitelor stricate, fie prin instituirea unor cote de consum pentru toti, buni sau rai, un echivalent al cartelelor care sa duca, pe ansamblu, la reducerea pierderilor. Din nefericire, diferenta de abordare se simte in plan calitativ. Statele care au apasat puternic pedala reformelor au reusit sa opreasca degradarea mediului, a invatamantului, a sistemului sanitar si de pensii.

Romania a deturnat banii de la scoli, de la spitale, de la varstnici ori de la drumuri ca sa ajunga la aceleasi rezultate treptat, mai incet, deci mai tarziu (de fapt, inca n-a ajuns). Iata o analogie usor de inteles, care subliniaza diferenta dintre cele doua cai. Consumul zilnic al unui automobil se poate reduce prin reglarea motorului si a injectorului, dar se poate obtine aceeasi medie daca masina o zi merge, alta nu.

Publicul si criticii

Putem continua cu exemplele. Dar mai bine am aduce in sprijinul teoriilor argumentul cifrelor.
Pana in 1991-1993, toti est-europenii s-au confruntat cu reculuri ale PIB-urilor. Economiile trebuiau sa se aseze pe o structura noua. Numai ca tarile cu rate ridicate ale somajului au recuperat mai rapid ceea ce pierdusera la inceputul tranzitiei. Polonia - avand cei mai multi disponibilizati din regiune - si-a egalat inca din 1996 PIB-ul din 1989. Au urmat Slovacia (1999), Ungaria (2000), Cehia (2001) - in ordinea ratelor de somaj.

Si noi am reusit pana la urma. Am ajuns in 2004 ca la inceputul perioadei postcomuniste. Din pacate, ne-am ajutat mai mult decat ei de inflatie, de datorii (arierate si debite externe), am bagat mana pana la fund in buzunarele salariatilor si ale pensionarilor, i-am vaduvit pe contribuabili de serviciile publice platite.

Asadar, cei care au acceptat falimentele si somajul, care au renuntat la munca bruta acolo unde inlocuirea ei cu tehnologie avansata s-a dovedit rentabila au facut salturi de productivitate. S-au putut mari salariile in paralel cu profiturile companiilor. De-aia slovacii si polonezii se pot lauda acum cu lefuri de 500-600 de euro. Ceilalti insa au consumat mai mult timp pentru a ajunge la aceleasi rezultate, si au acum o populatie atat de sleita, incat isi amintesc cu dor de vremurile dictaturii comuniste.

Tragedie in trei acte

Dar n-am terminat tot ce aveam de spus. Frica politicienilor romani de impopularitatea somajului e o piesa in trei acte. In primul s-au deghizat somerii in pensionari, pana s-a ajuns ca o treime din populatie sa beneficieze de acest statut. Doar un pensionar din trei are vechime completa in munca si varsta corespunzatoare. Actul doi a constat intr-o migratie inversa, de la oras la sat. De la 28-29% inainte de 1990, populatia ocupata in mediul rural a ajuns la 35-40%, dar contribuie la avutia nationala mai putin decat in urma cu 15 ani.

In actul trei al miscarii scenice, a aparut in rolul principal migratia externa. Bilantul da 5,5% somaj, mai mic decat la oricare dintre est-europenii care au aderat la UE. Bilantul social al acestui teatru absurd poate fi considerat oarecum favorabil, dar cel economic e, cu siguranta, dezastruos. Structura economiei din anii 2000 e prea putin diferita de cea din anii ’90. Ca sa se fi schimbat, era nevoie de manageri. Trebuia sa ne "vindem tara". Sa eliminam privilegiile de grup. Nu s-a facut asa ceva, ci s-a optat (politic) pentru restructurarea populatiei in locul economiei.

Culisele

Apropo de asta. Desi nu suntem adeptii "teoriei conspiratiei", nu se poate trece usor nici peste abundenta de salarii la negru, de subventii mascate si peste tendinta de a maximiza profitul numai pe seama umflarii pretului final. De aici se trage concluzia ca decalajul tehnologic fata de Occident poate fi redus cu ajutorul investitorilor straini, dar aceleasi rezultate se pot obtine si pe seama intreprinzatorilor autohtoni, atunci cand statul inchide ochii la munca la negru, la plata cu intarziere a taxelor ori la majorarea preturilor pe piata interna pentru a se micsora cele de la export.

Bineinteles ca somajul este redus datorita faptului ca romanii pleaca in strainatate sa caute investitorii care lipsesc din tara lor, dar si fiindca plafonarea indemnizatiilor de sprijin ii impinge sa lucreze acolo unde exista interes real: la negru. Orice s-ar zice, evidentele n-au cum sa fie sterse cu buretele: Romania e iarasi campioana. Oficialii estimeaza economia subterana la 25% din PIB, calculele neoficiale merg pana la 40%. In timpul acesta, zona gri din Slovacia masoara 22% din PIB, cea din Ungaria - 16%, Polonia -13%, pana la Cehia - 9%.

Regizori de suse

Am descoperit, asadar, ce se ascunde pana la urma in spatele acestui incredibil somaj de 5,5%. Este calea prin care capitalul autohton incearca sa reziste competitiei la momentul integrarii. Afacerile de partid si de stat nu sunt stricate de investitori veniti de aiurea care pretind tratament egal, iar tensiunile sociale se dezamorseaza.

Sa nu se creada insa ca Romania ar fi autoarea vreunei retete originale. Grecia si Portugalia au procedat asa cu mult inaintea noastra. Si tocmai din acest motiv si la ei s-au codit sa vina investitorii si le-au plecat oamenii la munca in strainatate.
Dar concluzia nu trebuie sa fie ca Grecia si Portugalia au oferit Romaniei formula compensarii avansului tehnologic.

Atat ei, cat si noi platim in planul dezvoltarii scenariile alternative utilizate. Muncitorii din afara trimit procente bune de PIB acasa, numai ca au plecat sa lucreze in Vest cei mai competitivi lucratori ai tarii, care contribuie in cea mai mare parte la PIB-urile altora. Noi ne alegem cu firimiturile. Ei nu platesc taxe aici, ci acolo unde realizeaza veniturile. Deci, in realitate, Romania nu castiga, ci pierde PIB. Bugetul nu incaseaza suficient, ceea ce-l obliga sa uite de spitale, scoli, drumuri. Sau, cand totusi isi aduce aminte, n-are decat sa se imprumute.

Si este adevarat ca aceia care muncesc acum in Occident isi cumpara in Romania case, dar banii nu intra la buget. Intra - la pret dublu fata de acum doi-trei ani - in buzunarele detinatorilor de imobile si terenuri, care stiau ce se va intampla, fiindca ei-si-ai-lor au condus tara si au facut sa se intample asa.

Nu ne vindem tara, ci o scoatem la pensie

Spania, Italia si Japonia se tem ca pana in 2050 se va ajunge la situatia in care numai 1,5 salariati sa sustina un pensionar, fata de patru in momentul de fata. Noi ce sa mai zicem? La noi, acest raport exista deja, insa pe dos - 1,5:1, scorul pensionari-salariati. Daca ne mai poate consola ceva, in timpul perioadei comuniste exista o relatie normala de 4 la 1, ca in Occident. Mai mult chiar, raportul dintre adulti si varstnici este inca unul avantajos: 3:1. Dar ce sa faci daca politicienii au preferat sa mascheze in pensionari milioane de Mos Craciuni cu barbi albe false?!

Relatia dintre salariul mediu si cel brut demonstreaza mai bine decat orice altceva cine achita nota de plata. Pe timpul lui Ceausescu, brutul era taxat cu o cota unica de 14% (12% - impozit pe salariu, plus 2-3 - contributia la pensia suplimentara). Acum, salariatul cedeaza in contul fiscului un sfert din venitul sau. Iar diferenta e data, cum am spus, de modificarea raportului de la acel 4:1, hai sa nu zicem la 1:1,5, ci la unu la unu - dupa ce i-am scos din calcul pe pensionarii din agricultura.

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe