Valentina Siropulo a plecat in Libia in 1998, cind avea 39 de ani, pentru a-l ajuta financiar pe fiul ei care intentiona sa dea la facultate. L-a regasit luna trecuta, pe aeroportul din Sofia, cu studiile terminate... Am intilnit-o in fata hotelului in care va sta pina la terminarea tratamentelor inerente dupa o perioada de detentie atit de lunga. M-a rugat sa mergem undeva departe de centru, intr-un loc mai retras, in care sa nu fie recunoscuta pentru ca ii este jena de nefericita celebritate pe care a dobindit-o. Interviul a durat mai bine de doua ore.

Valentina Siropulo, ati trait mai mult de opt ani de durere, de exil, fara sa stiti ce vi se va intimpla a doua zi. Cum ati trait toate acestea?

Ce am trait noi in aceasta perioada lunga in care am fost rapiti si folositi in scopuri diverse nu poate fi descris decit ca un cosmar teribil. Nimeni nu se astepta la asta. Niciodata nu crezi ca asa ceva ti se poate intimpla tocmai tie. Pur si simplu am fost rapiti de la locul nostru de munca.

Romania cunoaste putin cazul dumneavoastra. Cred ca ar fi interesant pentru cititorii romani sa afle mai multe detalii ale acestui caz, de fapt, sa afle exact care au fost acuzatiile care vi s-au adus.

In primul an nici noi nu stiam foarte bine de ce eram acuzati. A fost perioada in care am fost torturati in modul cel mai crud cu putinta. Abia pe 7 februarie 2000, in timpul primei sedinte de tribunal, ni s-a citit o acuzatie, teribila, in care se spunea ca sintem niste monstri, niste criminiali care au infectat cu HIV 436 de copii din Benghazi, ca sintem agenti ai CIA si ai Mosadului, ca am avut relatii extraconjugale, ca nu am respectat morala libiana, ca am baut alcool si alte insinuari de genul acesta. Acuzatii infioratoare, monstruoase, niciodata nu mi-as fi putut imagina asa ceva si niciodata nu am putut sa cred ca toate acestea se refera la mine. De fapt, nimic nu era real sau adevarat, dar faptul ca le auzeam intr-o sala de judecata era cit se poate de real si trebuia sa le acceptam ca atare, ceea ce era foarte greu. Abia atunci, dupa primul an, am inteles ce acuzatii ni s-au adus.

De altfel, unul dintre argumentele esentiale ale apararii a fost ca epidemia de SIDA exista deja in acel spital, ca de altfel in intreaga regiune Benghazi, inca inainte de sosirea dumneavoastra acolo, fapt dovedit de expertiza facuta de Luc Montagnier si de alti specialisti din domeniu.

Noi insine am inteles ca infectarea incepuse cu mult timp inainte, pentru ca virusul nu se transmite prin aer, ci presupune un proces lung, de durata. Se pare ca acolo acest proces incepuse cu 2-3 ani inaintea sosirii noastre.

Cind ati realizat ca spitalul de copii la care lucrati era un focar SIDA?

Am trait un paradox. Sase luni am lucrat in acest spital, care era un focar SIDA, fara sa fi avut habar de acest lucru. Posibilitatea sa ma imbolnavesc era la fel de mare pentru mine ca si pentru colegii mei. De altfel, au existat cazuri de imbolnaviri in rindul personalului medical. A fost un soc cind ne-am dat seama, apoi ni s-a facut si noua testul... Abia dupa aceea vine povestea cu copiii. Mie imi plac foarte mult copiii, am lucrat cu ei si mi-a fost foarte greu sa vad copii bolnavi de SIDA. E trist. Nu doar din punct de vedere profesional, dar si personal, ca om, nu se poate sa nu te afecteze. Am mai lucrat acolo cu copiii bolnavi de SIDA inca vreo sase luni, incercind sa ajut cit am putut, cit imi permitea profesia. Parintii se purtau cu noi foarte bine si erau multumiti, mai ales ca angajatilor libieni de acolo le era frica sa lucreze cu acesti copii. Apoi insa s-a intimplat ce s-a intimplat si ni s-au adus acele acuzatii... Acesta a fost aspectul cel mai crud, atunci a inceput cosmarul.

I-ati mai vazut dupa aceea pe copiii bolnavi?

In departamentul in care lucram noi erau aproximativ 40 de copii. In timpul torturilor cu electrosocuri, anchetatorii ne spuneau ca e vorba despre 300 de copii. Eu nu am vazut niciodata atitia copii acolo, 300, 400. Niciodata. Nu i-am vazut, eu lucram cu aproximativ 40 de copii pe care mi-i amintesc, imi amintesc de fizionomia lor. Pe unii dintre ei i-am revazut in sala de judecata...


Presupun ca va e foarte greu sa va intoarceti in timp si sa vorbiti despre torturile pe care le-ati suferit. Ati intentat proces celor care v-au torturat si au fost gasiti vinovati.

Trebuia sa pornim acest proces pentru ca torturile au fost teribile. Oameni nevinovati, femei, straini ridicati de la locul de munca si torturati in modul cel mai crud... ca intr-un film de groaza. Ne-au torturat fizic, cu batai, cu biciuri speciale, mai avem si acum urmele lasate pe noi, inclusiv cele de la electrosocuri. A durat foarte mult, din februarie 1999 pina in mai. Au fost lunile cele mai grele, torturi in timpul carora credeai in fiecare moment ca pina aici ti-a fost, ca vei muri, ca vor sa te ucida. Asta ne si spuneau, de altfel, cind ne torturau cu electrosocuri: „O sa lasam curentul pe voi pina cind veti muri!“.

Citeste si:

Acum o luna, fiul lui Gaddafi a spus el insusi ca sinteti nevinovati.

Fundatia lui s-a ocupat de aceasta problema inca din 2002. Membrii fundatiei si Saif al-Islam al-Gaddafi insusi se pare ca gindesc intr-o alta maniera, au inteles cu adevarat care e problema. Ei au spus intotdeauna ca neglijenta e adevarata cauza a infectarii copiilor cu HIV si ca noi sintem nevinovati. Aceasta este realitatea, adevarul. Ma bucur, totusi, ca in Libia exista si oameni care au inteles si stiu care este adevarul.

Ati avut vreodata impresia ca acest caz a fost un soi de replica la „Afacerea Lockerbie“?

Are legatura, libienii stiu mai multe despre cum au legat cele doua cazuri si in ce fel s-au folosit de noi in toti acesti ani. Si acest aspect a intirziat lucrurile. Este o parte a relatiilor Libiei cu statele europene.

La citeva zile dupa intoarcerea dumneavoastra, Bulgaria si-a platit datoria externa fata de Libia (56.635.000 de dolari). Credeti ca acest fapt, ca si ajutoarele destinate copiilor si sistemului sanitar din Libia reprezinta, de fapt, o rascumparare? Sau sint intr-adevar actiuni umanitare?

Nu sint politician, iar aceste aspecte au fost amestecate cu o politica de nivel inalt in toate negocierile. Nu pot sa stiu exact, dar fondul Benghazi e destinat ajutorarii copiilor, tratamentelor, echiparii spitalelor, ajutorului calificat. Nu am motive de regret pentru ca viata omului si a copiilor este deasupra banilor. Nu stiu cum s-au facut toate aceste tranzactii, stiu insa ca ar fi bine ca toate donatiile sa fie folosite in scopul pentru care au fost destinate si acolo unde trebuie.

In toata aceasta poveste nefericita, v-ati simtit vreodata niste pioni ai unui joc cu miza mai mare?

In absolut fiecare moment. Inca de cind am fost inchisi, ne-am simtit ca niste pioni, ca niste ilustri anonimi, ca sa nu spun niste obiecte bune de manipulat.

De ce ati plecat in Libia?

Am plecat pentru ca viata era grea, atunci, in Bulgaria. Eram in tranzitie, salariile erau mici, se faceau concedieri... Personal, nu ma simteam amenintata cu locul de munca, aveam 18 ani vechime, dar fiul meu era in clasa a X-a, urma sa termine liceul si voiam sa-l ajut financiar sa intre la facultate. Voiam ca macar el sa isi poata indeplini visele. Pentru el am plecat.