Doina Jela, care l-a vazut cu citeva zile in urma la spital si care este una dintre ultimele persoane cu care Virgil Ierunca a vorbit la spital, m-a anuntat de moartea sa. Cu multa greutate, dna Jela a acceptat sa puna pe hirtie citeva amintiri despre ultimele lui zile.

La Paris, Monica Lovinescu nu raspunde la telefon. Binomul de aur al culturii romane, "Monicii" cum li se mai spunea doamnei Lovinescu si lui Virgil Ierunca, s-a rupt. Cei carora le telefonez "stiu" ce s-a intimplat, se simte din vocea lor. N-a fost o disparitie surprinzatoare. Virgil Ierunca era suferind de mai multi ani. E insa despartirea de un om de neinlocuit, cu care toti cei pe care i-am sunat erau prieteni. Nu-mi vine sa scriu, cuvintele vin greu si mi se pare ca suna prost.

L-am cunoscut dupa 1990, la Bucuresti. Venise impreuna cu Monica Lovinescu la Congresul scriitorilor. Erau dezamagiti amindoi de nivelul discutiilor. Nimeni nu parea interesat de procesul comunismului, ci de citi bani erau in casieria Uniunii. Virgil Ierunca mi s-a parut o persoana timida. Tacea mult, ascultindu-i pe cei din jur. Conversatia o purta Monica Lovinescu. Erau amindoi cu totul altfel decit mi-i inchipuisem auzindu-i la radio. In anul 2000, cind Virgil Ierunca a implinit 80 de ani, i-am luat un interviu pentru Europa Libera. Vorbea despre sine cu o autoironie incintatoare si cu aceeasi timiditate pe care i-o observasem cu zece ani inainte. Telefoanele de La multi ani de la aniversari erau o placere, fiindca amindoi, desi cu sanatatea zdruncinata, aveau simtul umorului intact. Virgil Ierunca, acest domn melancolic, nu va mai raspunde la telefon.