Problema "taxei pe viciu" - "taxa pe pacat", in termeni anglo-saxoni - este de ceva timp tinta atacurilor multor economisti, psihologi si sociologi occidentali. In fata teoriilor economice consacrate aflate la baza acestei taxe - precum cea a externalitatilor, elaborata de Arthur Pigou in urma cu jumatate de veac -, oponentii argumenteaza prin faptul ca statele nu ar incerca, astfel, decat sa astupe gaurile din buget, ignorand drepturile de proprietate si corectitudinea morala fata de o minoritate a consumatorilor.
Dezbaterea ia insa proportii prin-tr-o serie de analize mult mai complexe in mediul academic occidental. Ultima dintre acestea, publicata recent sub egida Institutului Cato de Glen Whitman, profesor de economie la California State University, demoleaza in mare parte toate principiile aflate la baza "taxei pe viciu", asa cum este ea practicata in prezent de "guvernele paternaliste".

Ce mi-a fost si ce mi-e dat

Guvernele respective, argumenteaza Whitman, nu fac decat sa aplice la nivel individual teoria externalitatilor. Acestea, spun manualele de economie, sunt costurile si beneficiile unei activitati economice sau de alta natura, asa cum sunt ele resimtite de terti. Aplicate individului - efectele fumatului asupra sanatatii fumatorului, de exemplu - ,externalitatile devin internalitati. Problema, spune expertul citat, este ca taxa pe viciu, in diversele sale forme actuale, se intemeiaza pe teoria externalitatilor si nu in forma prezenta a acesteia, dupa zeci de ani de evolutie, ci in forma sa primara, din anii ’60.
Analiza lui Whitman porneste de la diferentierea dintre persoana actuala a consumatorului, cea careia ii este impusa taxa pe viciu, si persoana viitoare, asupra careia ar trebui sa aiba efect respectiva taxa. De aici, autorul argumenteaza, ignorand complet aspecte colaterale precum nevoile bugetare ale statului si limitandu-se la "economia autocontrolului", ca paternalismul manifestat in domeniu de guverne are trei defecte majore.

Riscuri si inconsistente

In primul rand, impunatorii de taxe pe viciu cred ca, prin fum, alcool sau grasimile alimentare, sinele actual impune automat costuri negative asupra sinelui viitor al individului. Altfel spus, pacatul actual va afecta automat sanatatea. Aici apare o inconsistenta profunda deoarece, de la nivelul individului pana la cel macroeconomic, statul nu poate dovedi ca interesele de viitor ale consumatorului ar fi mai importante decat cele care, in prezent, determina viciul.

Citeste si:

In al doilea rand, guvernul care aplica o taxa pe viciu ignora faptul ca daunele produse de acel viciu pot fi evitate pe multiple cai si presupune, automat, ca taxa ar fi cea mai buna metoda de combatere a respectivului viciu. Din acest punct de vedere, efectele actualelor politici fiscale pot fi cat se poate de diverse - adaptarea rapida la noile costuri de consum, abandonarea definitiva a consumului unui anumit produs sau abandonarea oricarei tentative de negociere interna a individului, care l-ar putea determina sa renunte de bunavoie nu doar la viciul taxat suplimentar, ci la toate "poftele negative" pe care le are.

Lipsa grava de informatie

Ca atare, concluzioneaza Whitman, taxa pe viciu nu este cu nimic mai buna - daca nu este chiar mai rea - decat alte masuri de combatere a viciului, cum ar fi campaniile de informare, cercetarea si avertismentele publice. Si aceasta in conditiile in care, de cele mai multe ori, autoritatile care decid aplicarea unei astfel de taxe nu detin informatiile necesare pentru a garanta efectele benefice pe care politicile paternaliste le-ar putea produce.

Dupa cum spune Whitman, "asa cum este insuficient sa argumentezi ca un singur esec al pietei este de ajuns sa justifice interventia statului in economie, este insuficient sa argumentezi ca esecul unei alegeri personale justifica o interventie paternalista. In ambele cazuri, guvernele trebuie sa ia in considerare posibilitatea reala ca actiunile lor sa esueze deoarece le lipseste informatia sau motivatia, sau ambele, pentru a lua decizii interventioniste intelepte".