Inainte eram condamnati la monolog. Ascultam monologul lor, caruia ii adaugam apoi, in tacere, monologul nostru: coboram in noi insine, abatuti, traumatizati de zgomotul vorbelor goale rostite cu emfaza sau cu pretentii patriotice de la tribuna unicului partid... Asteptam vremea dialogului. Şi, iata, ca a venit. Astazi (adica de aproape doua decenii!) nu mai putem tine in frau propriul potop de replici, in surdina, care ar putea contrabalansa torentele de minciuni abatute asupra noastra. Minciuna globala (sau globalizata!) ne este servita zilnic, cu o punctualitate pe care si contele de Monte Cristo ar invidia-o; minciuna menita sa adoarma toate simturile revoltate ale romanului post-post-tranzitionist, absorbind orice urma de energie benefica, din putina ramasa celor ce au supravietuit minciunii din epoca monologului. De fapt, o minciuna o continua pe alta. Minciuna moderna este, chipurile, mai rafinata decat predecesoarea ei, dar uratita, la infinit, de fetele vesel-crispate, de-a dreptul natange sau pur si simplu hulpave ale purtatorilor de vorbe goale. Nu e chiar atat de greu sa ne dam seama ca, indiferent cat si cum se vorbeste in fata poporului - de la tribuna unor partide politice, de la "inaltimea", cu sau fara podium, a Parlamentului sau de la "tribuna" unor televiziuni - tot in mlastina saraciei ne ducem zilele; a tacerii, a retragerii in monologul absurd de odinioara, poate din cand in cand salvator, si atunci si acum. O solutie salvatoare ar exista, totusi, poate chiar mai multe: sa-i descurajam, prin toate metodele care ne stau la indemana, pe toti impostorii veniti sa ne dea lectii de - spun ei - "democratie"; sa revenim la valorile romanesti, in mare parte hulite sau uitate, ma refer la marile valori ale culturii noastre care au facut epoca; sa-i privim pe noii "instructori" in ale democratiei, coborati parca din nori, sau total pe dinafara problemelor grave cu care se confrunta economia romaneasca, asa cum ne-am uita la un stol de vrabii ametite, prinse in plasa propriilor indrazneli; sa facem corp comun cu adevarul care mantuie, cu iubirea care uneste sufletele puternice; sa le radem in nas falsilor victoriosi ai politicii dambovitene, dintre care multi isi petrec timpul, pe banii nostri, prin bazarele Europei; nechibzuitilor autori de scenarii apocaliptice menite sa transforme aceasta tara intr-un "regat" al saraciei. Parafrazandu-l pe Constantin Noica, anul acesta mai are o singura sansa de a nu trece neobservat prin istoria post-post-tranzitionista: sa-i aduca pe cei care ne conduc in situatia de a construi ceva pe marginea "vorbelor" responsabile. Daca nu, sa se retraga in pustiu. Poate acolo se vor lecui...