In atelierul lui Vlad Ciobanu de pe strada Polona, ai senzatia ca ai nimerit intr-un paradis al lemnului. Printre sculpturi neterminate, trunchiuri de copaci retezate, noduroase, scaune vechi, machete care vor fi opere de arta, sculpturi intoarse acasa dupa inchiderea expozitiilor, intr-o simbiotica scenografie, se mai afla zeci si sute de obiecte mari si mici, unelte de sculptor, sasiuri cu panzele pictate (sculptorul are si aceasta pasiune) sau cu panzele inca neatinse, cartoane desenate, altele abia schitate, un intreg arsenal de bucatarie taraneasca, muzica clasica data aproape la maximum, dusumele de lemn peste care parca au trecut carele unor vremuri trecute, o scara tot din lemn care te duce in alt paradis: cel al cartii, al cititului si al scrisului. Sculptorul Vlad Ciobanu, artist care nu se abate niciodata de la conceptul paradoxal de "solitudine in miscarei, isi ciopleste lemnul si uneori craterele si lucirile pietrei... Un solitar grav, un "mester" priceput, plin de har, inventiv si deseori intelept.
Viata nu l-a rasfatat intotdeauna. A traversat momente grele si foarte grele, dar Dumnezeu nu l-a parasit, l-a facut si mai puternic si mai senin. Astazi, Vlad Ciobanu, un fel de guru al multor tineri ce tatoneaza arta, este unul din creatorii care nu-si respecta numai propria arta. El incearca din rasputeri sa inchege, sa desavarseasca in aceasta inca foarte confuza politica culturala, lucruri rezistente. In timp.
Un artist rar, care merita respectul si pretuirea intregii bresle din care face parte.
Vlad Ciobanu, ma fascineaza in atelierul tau aglomerarea de obiecte aparent fara nici o legatura intre ele. Sunt fascinata si de lemnul pe care l-ai transformat in chipuri, gesturi, forme. Poarta ele cu adevarat viata?
Este o criza de spatiu, generata de faptul ca, spre deosebire de piatra, lemnul trebuie sa stea la adapost. La mine in atelier, dupa cum se vede, exista lucrarile terminate, cele in lucru si lemnele care, poate cu ajutorul lui Dumnezeu, vor deveni sculptura. Ele au fost viata si, poate, vor purta in ele un fel de viata.
Esti un artist cu vocatie mistica, cea care, in opinia mea, va da in acest secol artei coerenta si magie.
In natura, singura sansa de a-ti auzi propriul glas este ecoul. Asa cum ochiul nu se poate vedea pe el insusi, nici eu nu stiu cata vocatie mistica am. Stiu doar ca ma straduiesc pe acest drum. In acelasi timp, doar ecourile provocate de ceea ce fac ar putea sa-mi sugereze cate ceva. Afirmatia ta devine un asemenea reper. Este adevarat, consider ca artistul aflat sub semnul unui dar, nu este decat gura rostitoare. Cei vechi stiau foarte bine asta. De aceea Homer incepe Iliada cu o invocatie: "Canta, zeita, mania ce-aprinse pe-Ahil Peleianul, patima cruda ce-aheilor mii de amaruri aduse"... Si in folclorul nostru, aproape toate textele incep cu "Foaie verde". Este de fapt invocarea unui zeu minor si recunoasterea faptului ca artistul nu este decat vehicolul. Pe vremea aceea, artistul nu traia sub semnul orgoliului, ci se afla, atunci cand se afla, sub semnul acestei vocatii mistice. Racordarea prin lumina credintei la energiile inalte genera un alt tip de relatie a artistului cu el insusi, prin consecinta cu lumea. De aici, din acest punct in care artistul incerca sa puna in acord insul cu lumea, vazutul cu nevazutul, gandul cu simtirea, partea cu intregul, s-au cautat explicatiile necesare si s-au invocat energiile protectoare. Arta nu era produs de consum, nu avea nu avea numai rolul de a bucura sau provoca. Ea avea mai ales functii apotropaice. In aceasta directie ma straduiesc si eu.
Esti de asemenea, unul din cei care lupta pentru ca imaginea artistului sa nu fie umbrita de fel si fel de insulte si neadevaruri.
Intr-o lume din ce in ce mai contorsionata, traind in mijlocul unor oameni progresiv desprinsi de sacru, purtand pe umeri intr-o masura mai mare decat cei din jur toate crizele si derutele, artistul si conditia lui s-au erodat si nu in mica masura si-au preluat sensul initial. Este generator si victima a acestei situatii. Omul in general este victima si calaul acestei lumi. Omul a incetat sa mai fie incununarea acestei lumi si odata cu el si artistul. Efortul meu de care vorbesti incearca sa salveze conditia artistului in primul rand cu el insusi, ca apoi prin consecinta sa ajunga la recastigarea rolului sau in lume. Restaurarea acestei conditii nu se poate face decat prin reconsiderarea acestui raport dintre om si lume.
Cum ai invatat sa privesti piatra si lemnul cu alti ochi decat ai unui om obisnuit?
Ucenicind. Am avut profesori si mesteri buni. Simpla enumerare, ar putea constitui raspunsul si chiar asa voi incepe. Profesorii din facultate Vladimir Predescu, Marin Iliescu si Gheorghe Ghitescu, apoi George Apostu, Constantin Popovici, Florin Codre, Mihai Buculei, Petre Grajdeanu, Doina Lie, Maria Cocea, Cristian Breazu sunt numai o parte dintr-o lunga lista. Dar acest proces nu se termina, slava Domnului, si nu s-a oprit. Sper, sa nu se opreasca niciodata. Mai ales ca nu este vorba despre invatare, ci despre initiere.
Ce inseamna pentru sculptor "a ciopli"?
In primul rand, a respecta viata, biografia materialului, si a-l aborda cu un gand, cu o stare interioara limpede. Este o intalnire a respectului fata de ceea ce ne inconjoara cu respectul de sine.
Ai numit artisti care ti-au marcat destinul artistic, totusi, nu ai un maestru de suflet, foarte drag?
Toti maestrii sau nici unul. De la fiecare am invatat si invat cate ceva, de la cei care au trecut, de la contemporani si nu in mica masura de la cei tineri. Cred ca esti artist atata timp cat ai starea de a cauta si de a invata. De fapt, un artist sprijinindu-se pe ceea ce stie deja sa faca, face ceea ce nu stie sa faca, fortandu-si in felul acesta limitele.
Ce inseamna Vlad Ciobanu, traditie in sculptura romaneasca?
Sculptura romaneasca moderna are o traditie relativ scurta, dar exceptional de intensa. Putem spune ca ea incepe cu o familie venita aici cu Carol I: familia Storck. Intr-un timp foarte scurt, ea s-a racordat la exigentele artei europene, prin Georgescu si Valbudea, pentru ca apoi, prin Dimitrie Paciurea si, mai ales prin Brancusi, sa propuna niste artisti de prima marime. Au urmat Medrea, Jalea, Baraschi, Irimescu si, mai ales Gheorghe Anghel. Pentru sculptura romaneasca, traditia inseamna sansa modernitatii. Traditia populara este cea de la care au plecat Brancusi, Apostu, Iliescu-Calinesti, Maitec, Vlasiu, Codre, Breazu, Buculei, etc., precum si traditiile de sorginte bizantina, preluate in modelaj si cioplirea lemnului si a pietrei de catre Paciurea, Anghel, Paul Vasilescu, Apostu, Mircea Stefanescu, D.Passima, Silvia Radu, Iulia Ionita si altii. Datorita lor, sculptura romaneasca a depasit cu bine sincopa deceniului 50-60, iar generatia de sculptori din care fac parte, nu este nevoita sa arunce in spate o perie, un sapun sau un pieptene pentru a ne proteja de frigul lipsei de identitate.
Te-ai revoltat vreodata pe materie, te-ai razbunat?
Nu. Nici n-as putea... Acest lucru s-ar intoarce impotriva mea. Atunci cand nu iese ceea ce vrei sa faci, nu e vina materiei, ci neputinta celui care incearca sa se exprime.
De ce sunt atat de rare expozitiile de sculptura? De ce atat de rar Vlad Ciobanu in galerii?
La "Salonul de Pictura, Sculptura, Grafica", am dus doua compozitii mari din lemn. Cu masina care a transportat lucrarile si hamalii care m-au ajutat dus-intors, transportul m-a costat aproape trei sute de dolari... Un efort financiar, doar pentru a afla din ziare ca am talent si pentru, eventual, a ma vedea mama la televizor si sa creada ca o duc bine! O expozitie de sculptura este extrem de costisitoare.
E foarte grav ce se intampla cu Magura. Un proiect care trebuia respectat si ocrotit, nicidecum lasat in paragina.
Magura a fost printre primele tabere de acest fel din lume. Mara Basca, Gheorghe Iliescu-Calinesti si Gheorghe Coman au descoperit cariera de piatra de acolo si au creat Tabara. A fost programata pentru saisprezece editii a cate saisprezece sculpturi, plecand de la cele saisprezece secole de existenta ale Buzaului si cele saisprezece module ale Coloanei lui Brancusi. S-a muncit in conditii foarte grele acolo, nu de putine ori riscandu-ne viata, am donat lucrarile pentru ca acum sa asistam cu durere cum sunt distruse. Sunt facute, la sarbatori religioase de la Manastirea Ciolanu, focuri direct pe lucrari, pentru prajitul micilor, sunt cioplite nume, sunt scrise altele cu grafitti, sunt rasturnate sau chiar sparte in intreceri de forta. Mai mult, un baron de mucava a carat cu patru camioane si o macara patru lucrari la "mosia" lui.
Silvia Radu imi spunea zilele trecute ca un monument al ei, de la mare, este folosit ca suport pentru afise, reclame, etc.
Asa s-au distrus taberele de la Sighet, Reci, Saliste, Scanteia, etc.
Ele nu sunt numai borne culturale, ele sunt un patrimoniu, un avut care este ignorat, distrus... batjocorit.
Odata cu ele suntem dispretuiti noi, artistii, care ne-am daruit in ele.
Ce legi stupide si nepasari endemice fac din artistul roman o ciudatenie?
Faptul ca nu se respecta competentele! Adevarurile nu se supun la vot. Dau un exemplu: cei care trebuiau sa apere Parcul Carol, trebuiau s-o faca in 1965 cand a fost distrus. Astazi putem sa-i spunem oricum, el tot "Parcul eroilor comunisti" ramane. "Coexistenta Monumentului Eroului necunoscut" cu "Monumentul eroilor comunisti" este oximoronica si da seama despre conufuziile in care traim.
Daca, spre exemplu, Colegiul National al Medicilor decide ceva in materie de sanatate, de locul in care se construieste un spital, nimeni nu pune in discutie acest punct de vedere. Simpla ajungere in functia de primar sau de ministru nu este de natura sa-i dea competenta in toate domeniile.
Eugen Ionescu spune undeva: "Cum e posibil sa nu se dea conducerea lumii savantilor si moralistilor?"
Ce se va naste din piatra si lemnul necioplite inca de tine?
Nu stiu! Cautarile mele. Pentru artist cautarile sunt reusitele. Incerc sa-mi formulez uimirile, intrebarile, straduindu-ma sa trec dincolo de ce se vede, pentru a sugera ceea ce nu poate fi vazut si pipait.
Stiu ca si scrii literatura. Mi-ai marturisit acest lucru. Cand vei publica o carte?
Sa lasam samanta in pamant. Daca ii va veni sorocul sa incolteasca, va incolti.
Cum sunt artele vizuale in cultura romana in momentul
de fata?
Cred ca in aceasta perioada, din multe motive si in multe feluri, artele vizuale in cultura romana au ajuns niste Cenusarese. In special sculptura. Voi spune doar atat: daca premiul Nobel s-ar fi acordat si pentru sculptura, atunci Romania l-ar fi avut cel putin o data. Nu are rost sa-mi argumentez afirmatia. Este de natura evidentei.
Ce se intampla cu monumentele in Romania?
Este o tema, de asemenea, dureroasa. Parisul ofera spatii de creatie pentru aproximativ 60000 de artisti plastici. Romania are in jur de 5000 artisti plastici, dintre care numai 400 au studiouri de creatie. Tot la Paris, de exemplu, functioneaza o lege conform careia 2% din investitiile in constructii sunt alocati pentru construirea acestor spatii de creatie. La noi, nu se vrea acest lucru. Monumentele? In timp ce, la Arad a fost montat Monumentul Generalilor maghiari impuscati in revolutia de la 1848, la Oradea, de vreo 15 ani "zace" demontat "Monumentul Unitatii Nationale" de Constantin Popovici. Nu ma gandesc la monumentul de la Arad ca la ceva ce nu ar fi trebuit sa fie realizat, ci ma gandesc la faptul ca cel de la Oradea este facut de marelele sculptor Constantin Popovici. Nu mai vreau sa vorbesc de asemenea, despre lipsa de atentie fata de aniversarile unor mari artisti, cum ar fi sculptorul Gheorghe Anghel, George Apostu si lista ar fi prea dureroasa ca sa o mai continui.