REGULAMENT - Ordinele trebuie indeplinite incet si temeinic

Grigore Ghimpu cunostea tot ce spunea Regulamentul despre
transportul documentelor strict secrete. Castigase chiar si un concurs pe
companie, in cadrul unui mai amplu program artistic, la care un grup de recruti
inimosi, in frunte cu un locotenent ambitios, desfasurasera un numar de dansuri
populare. Locul intai, pe care-l castigase, nu insemna cine stie ce. Fragmente
mari din Regulament, multe dintre ele ilustrate corespunzator, erau afisate peste
tot: in curte, pe alei, la poligon, la cantina, prin dormitoare. Si sa nu fi
vrut tot le invatai. Altceva ar fi fost, zisera multi dupa concurs, daca
pasajele respective ar fi trebuit reproduse de la coada la cap. Atunci da,
concursul ar fi fost mai dificil, nu imposibil insa de castigat, jumatate din
companie citise si rascitise de la cap la coada toate pasajele din Regulament.
Cand faceai de planton sau de garda, pasajele erau mana cereasca. Mai bune in
materie de omorat timpul decat numaratul ciorilor sau cantatul Imnului de stat
de la coada la cap.

Ilustrarea textelor apartinea unui pictor celebru, care facuse
aici armata. Era un pictor suprarealist. La inceput, cand ii dadura sa picteze
o pusca, ii iesise in final, dupa ce bause o sticla de votca, un ghiocel care facea
mere. Pentru ca ilustrarea Regulamentului insemna scutirea de instructie,
pictorul accepta sa revina la realismul clasic. Drept pentru care, cei ce se
pricepeau cat de cat la pictura, cand dadeau de ilustratiile la Regulament, avand
drept autor pe un pictor de renume european, intrebau imediat: ce sergent major
idiot le facuse? Cu toate acestea, recrutilor le placeau aceste ilustratii.
Fragmentul despre pastrarea secretului militar, de exemplu, infatisa urmatoarea
scena: la poalele unei paduri inverzite, in care cantau niste grauri chiori,
iar prin iarba forfoteau o sumedenie de iepuri dolofani, un soldat nataflet, cu
un aer de bucurie tampa, tinea de dupa umeri o blonda carnoasa si bleaga, care
suradea intr-una, prosteste, pictorului aflat undeva in afara tabloului. Ca o tinea
de umeri nu era nimic rau. Regulamentul nu interzice asa ceva. Dimpotriva, in
toate cantecele militaresti, racnite intre cazarma si terenul de instructie,
soldatul iubea douazeci si patru din douazeci si patru de ore, mandre mari si
mici, care se prapadeau in fata hainei militare. Rau era ca tampitul - comentau
cei din dormitorul lui Grigore Ghimpu - isi uitase alaturi tasca plina de
documente secrete. Pentru tabloul asta cei din compania lui Grigore Ghimpu erau
invidiati de tot batalionul. Era singurul tablou din batalion in care aparea o
femeie, fie ea si de infatisarea unei blonde atat de dolofane, si intrebarea careia
nu-i gasisera raspuns generatii intregi de soldati era daca flacaul cu pricina
mersese mai departe decat s-o tina, atat de prosteste, de umeri. Nouazeci si
noua la suta din soldatii companiei declarau ca, tinand cont de mutra lui bleaga,
soldatul din tablou nu-i facuse nimic pana la urma, ca, pur si simplu, in acel
moment, el ii vorbea planturoasei despre cat de bine functioneaza aruncatorul
de flacari.

Asadar, inainte de a pleca in misiune, Grigore Ghimpu stia
pe de rost Regulamentul privind transportul documentelor strict secrete. Asa ca,
dandu-i valiza cu pricina, sergentul major Caufa, magazinerul companiei, nu-i
mai repetase instructiunile. Chiar in acel moment, sergentul major juca sah cu
magazinerul de la compania vecina. Incaperea mirosea a curelarie unsa, a panza
uscata si a lumanare, tabla de sah era stearsa de vreme, incat cu greu se mai deosebeau
patratelele negre de cele albe, iar in locul nebunului alb cei doi foloseau un
tub de cartus. Dupa ce semna tot felul de hartii, in care recunostea ca si-a
insusit toate instructiunile, Grigore Ghimpu isi lua pusca, incarcatorul si
valiza cu documente secrete si iesi in strada, la primul troleibuz. Era o
dimineata proaspata, invioratoare, de culoarea otelului. Plecau masini dupa masini,
cu insi agatati pe scara, o maturatoare misca alene, dintr-un loc intr-altul,
tomberonul ei urias, vanzatorul de peste drum se pregatea sa intre in inventar,
iar in statie, unde se stransesera deja vreo suta de insi, atmosfera nu se
deosebea prea mult de cea premergatoare unui bombardier atomic.

Citeste si:

Toata lumea alerga innebunita dintr-o parte intr-alta. Insi
cuprinsi de o agitatie grozava se napusteau in intampinarea primului autobuz, calcandu-se
in picioare, tipand, ca peste cateva clipe sa se intoarca, sleiti, pe trotuar.
Masina se retragea la garaj. Cateva doamne, in alergarea lor, se izbira de
valiza uriasa a lui Grigore Ghimpu. Ce dracu, faci?, dadura sa zica ele, dar
privirile ferme, de otel, ale flacaului, si, mai ales, pusca pe care o strangea
cu tarie, le intimidara si incepura sa blesteme transportul in comun. In
mijlocul acestei fierberi cumplite, Grigore Ghimpu era o oaza de calm si
siguranta. El nu se grabea. Nimic nu e mai rea in armata, ziceau cei din ciclul
doi, decat graba. Soldatul trebuie sa stie intai si-ntai ca armata e lunga si
mai trebuie sa stie, din Regulament, ca un soldat in timpul indeplinirii unui
ordin nu poate primi nici in ruptul capului alt ordin. In consecinta, ordinele
trebuie indeplinite incet si temeinic. Asa ca, incalzindu-se la soarele putin,
primavaratec, Grigore Ghimpu astepta pana cand binecuvantata coincidenta a
transportului in comun aduse unul dupa altul, in statie, cinci troleibuze pantecoase.
Ca de obicei, toata lumea se napusti spre primele. Ultimul, parca razand de
neghiobia tuturor calatorilor din lume, le urma vesel si gol-golut. Cum era de
asteptat, primele doua se defectara dupa cateva statii. Calatorii coborara
injurand si-l luara cu asalt pe al treilea.

Veni randul ultimului troleibuz sa se aglomereze. Asezat pe
bara din spate, sub care scria “Pericol de moarte 750 V”, Grigore Ghimpu tinea
cu strasnicie cureaua pustii. Chipiul lui ars deja de soare si vant exprima hotararea
de a fi necrutator cu dusmanul care, conform Regulamentului, actioneaza
pretutindeni. Nu se specifica daca si in troleibuze, dar Grigore Ghimpu era
destul de istet ca sa inteleaga ca prin pretutindeni se intelege si troleibuze.

Avea mult de mers cu troleibuzul. Unitatea unde trebuia sa
ajunga cu documentele secrete se gasea in cealalta parte a orasului. La
inceput, stapan pe sine, Grigore Ghimpu veghea netulburat la tot ce se intampla
in jur. Privirile lui tari strapungeau aerul bleg din troleibuzul deja incalzit,
aproape somnoros, si nu voiau sa faca nici o concesie. Casierita, o fetiscana
intr-o flanea cenusie, moale ca o mata, incerca sa-i zimbeasca. Zadarnic insa.
Saltat de troleibuz, cu mana crispata pe cureaua armei, Grigore Ghimpu era ca o
bucata de cremene.

Va urma