Inca din zorii constiintei umane, a fost si a ramas in firea oamenilor aceasta nevoie de a se convinge, influenta, persuada, insela, minti unii pe altii. Pragul dintre convingere, influentare, inselare, persuasiune si minciuna este foarte usor de trecut. Depinde doar de interesele sau, altfel spus, de motivatiile individului. Morala dominanta in epoca sau in locul respectiv joaca un rol important in balansul optiunilor dintre convingere si minciuna. Doar atunci cand nu reuseste "prin vorbe", omul "civilizat si educat" recurge la forta, violenta, razboi. Chiar si in faza razboiului, a confruntarii violente, metodele "pasnice" enumerate mai sus nu sunt uitate, ci doar adaptate noii stari de lucruri. Astfel se explica negocierile de pace sau arminstitiu (in care se aplica diverse metode de influentare si persuasiune), viclesugurile militare, dezinformarea (din care nu lipsesc inselarea, minciuna, intoxicarea practicata de serviciile secrete, sau chiar perfidia), descurajarea militara sau politica (prin demonstratii de forta sau prin combinarea influentarii cu minciuna) si alte stratageme mai subtile sau mai grosolane, mai oneste sau mai imorale, toate bazandu-se pe actiunea asupra mintii si sufletului oamenilor. Acesta este terenul fundamental de confruntare pe care l-a identificat si teoretizat Sun Tzu acum 2500 de ani si dincolo de care tot ce se poate adauga este doar un nou decor pentru aceleasi personaje, dar in haine diferite.
Precursorul Sun Tze
Sun Tze nu avea la dispozitie notiunea de propaganda, nicidecum pe cele de razboi psihologic sau de dezinformare, cu prea mult aplomb uzitate si teoretizate astazi. La inceputul secolului XX, atunci cand termenul de propaganda a inceput sa fie folosit si aplicat de militari si politicieni in sensul modern al cuvantului, anticul ganditor chinez nu fusese inca descoperit in Occident. Acest lucru s-a intamplat abia dupa cel de-al doilea razboi mondial, atunci cand americanii au inceput sa-i exploateze copios invataturile in manualele lor de razboi si apoi de operatii psihologice. Pentru o natiune extrem de tanara si orgolioasa, fara o istorie antica sau medievala, solutia Sun Tzu era ideala din punct de vedere al corectitudinii politice, deoarece evita, fara sa lezeze, traditia europeana. Invataturile lui Sun Tzu pot fi usor revendicate de strategii militari si deopotriva de politicieni, pentru ca se bazeaza pe eterna natura umana, pe tariile si slabiciunile ei, precum si pe bunul simt inca nealterat de tehnologii, concepte si orgolii.
O origine revolutionara
Revenind la antecedentele sensului modern al conceptului de propaganda, acestea trebuie intelese in contextul perioadei de afirmare a maselor, a mass-mediei si mai ales a revolutiilor. Asa cum revolutiile nu pot fi infaptuite fara participarea nemijlocita a maselor, tot asa propaganda a fost necesara liderilor revolutionari pentru a declansa si apoi pentru a mentine spiritul si energia psihica revolutionara in randul multimilor. Alaturi de discursurile publice, mass-media epocii respective a fost vehiculul preferat de transport al mesajelor si al revolutiilor dinspre lideri spre mase. Obiectivul politic revolutionar si necesitatea diseminarii mesajelor aferente acestuia au fost miezul si respectiv motivatia primelor demersuri propagandistice indreptate asupra maselor cu ajutorul mass-media.
Cine au fost primii propagandisti?
Intaietatea cronologica a demersurilor propagandistice este obiect de disputa franco-britanica. Istoricul britanic Philip Taylor, desi afirma ca propaganda si cenzura moderne au constituit raspunsul la revolutia in comunicatii, la aparitia corespondentilor de razboi si a presei de masa (Taylor, 1995, p. 11) - ceea ce corespunde temporal primei jumatati a secolului XIX - apreciaza totusi ca regele Henric al VIII-lea a fost primul planificator al unor campanii deliberate de propaganda politica sponsorizate de stat. Regele Angliei - celebrul sot al celor sase nefericite neveste - a initiat iesirea Angliei de sub autoritatea catolica a Papei si convertirea englezilor la Biserica Anglicana in baza Actului de suprematie semnat de el in 1534 (Taylor, 1995, pp. 104-107). La acea data, termenul de propaganda nici nu aparuse inca. A urmat momentul 1622, care este semnificativ in istoria propagandei, deoarece el marcheaza aparitia primei institutii oficiale dedicate influentarii sistematice a maselor intr-un sens anume, in cazul de fata spre convertirea la catolicism si respingerea Reformei. Abia apoi, spune Taylor, dupa campania europeana de propaganda a lui Franklin in favoarea independentei Statelor Unite (o forma incipienta a ceea ce astazi numim "diplomatie publica") si experienta Revolutiei Franceze, Napoleon a creat primul stat bazat pe propaganda oficiala, chiar daca el nu a creat o institutie speciala in acest sens. (Taylor, 1995, pp. 154-155).
In schimb, francezul Jean Marie Domenach fixeaza prima aparitie moderna a propagandei in contextul Revolutiei Franceze, in Alsacia, unde in 1793 a fost infiintata o asociatie cu numele de "Propaganda", avand drept scop raspandirea ideilor revolutionare. (Domenach, 2004, p. 32).
Sensurile initiale
Mai detasat de orgoliile occidentale, istoricul bulgar Ivan Ilcev semnaleaza faptul ca in nici o enciclopedie americana sau engleza de dinainte de 1920 nu apare o explicatie a cuvantului propaganda. Acesta apare in cateva dictionare europene abia in prima jumatate a secolului XIX astfel: "cuvantul propaganda se foloseste in limbajul politic ca un repros fata de societatile secrete, care propaga opinii si principii vazute cu groaza si repulsie de catre majoritatea guvernelor" - conform "Dictionarului de stiinta, literatura si arta" al lui W. Brandt de la inceputul secolului XIX; "cuvant utilizat la inceput pentru indicarea propagarii principiilor religioase, in ultimul timp se foloseste si pentru propagarea principiilor politice si revolutionare" - in Dictionarul englez-german si german-englez publicat la Leipzig in 1847. (apud Ilcev, 2002, pp. 10-11).
Din aceste cateva exemple din preistoria propagandei rezulta caracterul politic si revolutionar din ce in ce mai pronuntat al acestei forme de influentare in masa prin intermediul comunicarii, fara ca aceasta sa poarte o conotatie negativa excesiv de puternica, cu toate ca provoca repulsie onorabilelor guverne occidentale ale secolului al XIX-lea din cauza celor carora era atribuita.
Propaganda moderna se naste odata
cu mass-media
In fond, propaganda nu a constituit o preocupare majora nici pentru cercetatorii si nici pentru politicienii secolului al XIX-lea, atata timp cat potentialul de impact, inca modest, al mass-mediei din epoca nu indica un nivel de amenintare ridicat privind efectele acesteia asupra maselor. Acest lucru s-a intamplat abia odata cu primul razboi mondial, atunci cand propaganda a intrat, oficial si institutional, pe prima scena a confruntarilor politice si militare, cauzand de efecte notabile atat pe termen scurt, cat si pe termen lung. Mijloacele tehnice de comunicare si de diseminare a informatiilor - indeosebi telegraful si presa scrisa - ajunsesera la un nivel de dezvoltare care le permiteau accesul larg deopotriva la masa de cetateni de acasa si la soldatii de pe front, iar toate aceste grupuri de receptori erau deosebit de permeabili la mesajele continute pe orice suport mass-media. Experienta acelor vremuri l-a facut pe Edward Bernays sa creada ca publicul este o masa de manevra (Deac, 2006, p. 20), care permitea modelarea sa de catre comunicatori experimentati si interesati.
Teoriile freudiene
ale lui Edward Bernays
Edward Bernays, cel ce va fi considerat "parintele relatiilor publice" a fost nepotul unui alt deschizator de drumuri, Sigmund Freud, parintele psihanalizei - al carui agent de publicitate in Statele Unite a fost. Apropiindu-se inca din 1913 de gandirea unchiului sau, Bernays a devenit constient de importanta intelegerii comportamentului uman la nivel individual pentru modelarea comportamentului social. Acestei experiente psihanalitice teoretice, Bernays i-a alaturat-o pe cea practica din domeniul show business-ului de pe Broadway, promovand in conservatoarea America spectacole europene: in 1915, Baletul rus la Metropolitan Opera Company si in 1917, turneul tenorului italian Enrico Caruso. Abia in 1917 el si-a oferit serviciile Comitetului de Informare Publica condus de jurnalistul George Creel, unde a aplicat cu succes o procedura de lucru ce va deveni clasica nu numai in relatiile publice, dar si in orice actiune deliberata de influentare in masa: cercetare, analiza, planificare, actiune, feed-back..
In perioada de lucru in "Comitetul Creel", Edward Bernays l-a cunoscut pe jurnalistul Walter Lippmann, cel care avea sa scrie imediat dupa razboi influenta sa lucrare "Opinia publica". Bernays a recunoscut ca, fara a stapani notiunile de baza ale comunicarii sociale din acea vreme, era un admirator al lui Gustave Le Bon, cel care formulase si argumentase in a sa "Psihologie a multimilor", publicata in 1895, "legea unitatii mintale a maselor".
Potrivit lui Kunczik, conceptia lui Bernays despre relatii publice se putea sintetiza in ideea ca "indivizii inteligenti pastreaza stabilitatea societatii si impiedica, spre avantajul tuturor, haosul" (Kunczik, 2003, p. 144). In consecinta, Bernays si-a construit teoriile si campaniile de relatii publice pe trei principii ce au fost integral sau partial preluate si de propaganda national-socialista germana: "1. ateism, 2. freudianism din convingere, 3. credinta ca manipulatorii opiniei publice, caracterizati prin constiinta responsabilitatii sociale, trebuie sa actioneze pe ascuns si pot si trebuie sa desfasoare campanii PR abil concepute cu scopul de a mana turmele umane in staulele potrivite" (Kunczik, 2003, p.145).
Pionierii inceputului
de secol XX
Tot inainte de declansarea Primului Razboi Mondial se afirmase in Europa nu numai Gustave LeBon, dar si francezul Gabriel Tarde, care publicase in 1884 "Darwinism natural, darwinism social", iar in 1890 "Legile imitatiei". In Statele Unite, inca din 1913, psihologul John Watson lansase conceptul de "behaviorism", ce avea sa faca cariera in lumea anglo-americana. Toti acesti ganditori si ideile lor, ce desteleneau terenul virgin al comunicarii in masa si influentarii sociale, nu puteau ramane necunoscuti si indiferenti scriitorilor britanici consacrati de la Crewe House (precum H.G.Wells, Arthur Conan Doyle, John Galsworthy, Thomas Hardy sau romancierul si agentul MI-6 Somerset Maugham) si nici sefului acestora, Lordul Northcliffe, ei fiind autorii remarcabilelor reusite propagandistice britanice din timpul primului razboi mondial. Chiar si Hitler a preluat - fie numai si din publicatiile de popularizare a stiintei - atat teoriile privind manipularea opiniei publice ale lui Bernays (se spune ca Goebbels pastra pe noptiera traducerea cartii acestuia), cat si conceptiile lui Gustave LeBon privind psihologia maselor, afirmand in 1937: "Capacitatea de perceptie a marii mase este limitata, nivelul de intelegere redus, dar in schimb este mare capacitatea de uitare. Din acest adevar se trage concluzia ca orice propaganda de efect trebuie sa se limiteze doar la putine puncte, care trebuie sa fie utilizate sub forma unor parole, atata timp pana ce in mod cert chiar si ultimul va intelege dintr-o astfel de parola ceea ce este dorit sa fie inteles" (apud Kunczik, 2003, p. 148).
Propaganda in timpul primului razboi mondial
Ca urmare a faptului ca propaganda nu era anatemizata inca in constiinta opiniei publice occidentale, ea a fost practicata, sub diferite denumiri si in diferite forme, la scara institutionalizata, pe tot timpul primului razboi mondial de catre statele beligerante, devenind un adevarat fenomen social, care a fost luat spre studiu in perioada interbelica, indeosebi de catre cercetatorii americani (de exemplu, Institutul de Analiza a Propagandei infiintat la Chicago in 1937). Beligerantilor li se parea normal sa foloseasca, dincolo de orice morala, orice mijloace de lupta, fie acestea chimice sau psihologice, pentru a obtine victoria prin intimidarea si demoralizarea dusmanului si mai ales pentru sustinerea spiritului combativ al propriilor trupe si cetateni sau pe cel al aliatilor.
In consecinta, minciuna, in toate formele ei si, ceea ce este mai important, purtand girul autoritatilor statului, a devenit munitie comuna pentru campaniile de propaganda ale partilor aflate in conflict. Nu era considerat imoral de catre liderii politici si militari ai acelei epoci sa arunce in responsabilitatea dusmanului orice grozavie, oricat de ireala ar fi fost aceasta, daca acest lucru servea intereselor strategice ale momentului.
Marea Britanie, leaganul propagandei moderne
Interesant este faptul ca, desi propaganda este astazi asociata in perceptia publica cu regimurile totalitare, primele institutii si practici oficiale de propaganda au fost infiintate in cea mai veche democratie occidentala - Marea Britanie - in timpul primului razboi mondial. Mai mult decat atat, lectia britanica de propaganda din primul razboi mondial a fost invatata si aplicata chiar de catre Hitler si Goebbels, pentru a fi exploatata ideologic de Lenin, Mao si urmasii lor.
Se poate spune ca primele forme numite astazi de propaganda - desi acest concept nu exista pe vremea aceea - au aparut in Antichitate, au evoluat in Evul Mediu, in functie de mediul politic, social si tehnologic existent in acele vremuri, pentru a se cristaliza in epoca moderna, stimulate fiind de noile posibilitati de comunicare in masa, precum si de noile coordonate sociale si politice ale vremii. Cu alte cuvinte, propaganda de la 1622 nu mai este aceeasi cu cea de la 1802 din vremea lui Napoleon si nici asemenea celei din timpul primului razboi mondial. Propaganda este un concept dinamic, care nu se afirma printr-o teorie care se aplica ulterior in practica, ci invers, modul in care propaganda se desfasoara traseaza o teorie, care se schimba in functie de realitate. Chiar daca la inceputul mileniului al III-lea, institutii oficiale sau politici de stat dedicate expres propagandei nu mai reprezinta o realitate pregnanta, fenomenul propagandei ramane prezent in viata politica si sociala a societatii omenesti, dar in forme mult mai sofisticate, eufemistice si subtile, generate de capacitatile tehnologice ale erei informationale.
Propaganda democratica
Pentru a obtine o radiografie cat mai clara a fenomenului propagandistic in evolutia sa de-a lungul secolului XX, sunt necesare aplicarea a doua criterii. Primul este desigur cel cronologic, dar acestuia trebuie sa i se alature cel al caracterului regimului politic al statului in care s-a desfasurat propaganda, respectiv stat liberal democratic si stat totalitar (comunist sau fascist). Succesiunea cronologica a evenimentelor permite observarea evolutiei fenomenului propagandistic, dar aceasta evolutie a cunoscut trasaturi specifice generate de conditiile politice si sociale existente in statele cu regimuri democratice, respectiv totalitare. Aceste configuratii deosebite ale propagandei desfasurate in statele democratice fata de cele totalitare s-au reflectat in solutiile institutionale si operationale adoptate si mai putin in natura profunda a fenomenului.
Propaganda asa-zis democratica (pentru a o deosebi de cea totalitara, ce va fi analizata ulterior) a fost discontinua pe tot parcursul secolului XX: institutiile dedicate propagandei au fost infiintate si au functionat ca atare doar pe timpul razboaielor, pentru a fi desfiintate odata cu revenirea la starea de pace. In al doilea rand, propaganda democratica nu a avut un caracter total, in sensul de fi prezenta in cvasitotalitatea actelor politice si sociale ale intregii societati. Nici chiar atunci cand interesele vitale ale natiunii aflate in razboi erau amenintate, propaganda nu a putut atinge forme paroxistice, fie datorita profilului psiho-social national, fie datorita inevitabilelor mecanisme de reglare a societatii, generate de principiul libertatii de exprimare a diversitatii opiniilor, mecanisme prin care erau temperate orice excese.
Propaganda democratica nu a fost construita pe argumente ideologice sau rasiale, ci pe baza interesului individual (al unei persoane fizice sau juridice) conjugat cu cel national, chiar daca consensualitatea acestuia a fost uneori contestata si contracarata - asa cum au facut-o izolationistii americani din timpul celor doua razboaie mondiale sau pacifistii si ecologistii din timpul Razboiului Rece. Chiar daca autoritatile aflate la putere in statele democratice au aplicat, cu deosebire in timp de razboi, cenzura informatiilor sau nu au spus intregul adevar, nici la acest capitol nu s-au produs acele excese caracteristice statelor totalitare. Prin natura structurii politice si sociale a societatilor din statele democratice, propaganda nu a putut fi violenta si in intregime coercitiva, adica audientele tinta sa nu se fi putut eschiva obsedantelor mesaje propagandistice. Aceste elemente caracteristice credem ca traseaza o linie de demarcatie intre cele doua forme de propaganda, democratica si respectiv totalitara, careia ii va fi dedicat un discurs exclusiv.
Caracteristicile propagandei totalitare
Cronologic, statele totalitare care au dezvoltat si institutionalizat propaganda, ridicand-o, dupa primul razboi mondial, la nivelul politicii de stat au fost Rusia sovietica, Italia fascista, Germania nazista si Japonia militarista. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, acelasi model propagandistic poate fi identificat si in alte state conduse de regimuri totalitare comuniste precum cele din China, Coreea de Nord, Vietnam sau Cuba, desigur cu unele specificitati locale.
Pe baza practicilor dovedite de aceste state se pot sesiza cateva caracteristici comune ale propagandei totalitare astfel: a avut un centru unic de comanda si directiva politica institutional; a fost totala, adica a afectat toate sectoarele vietii politice, sociale si culturale ale statului respectiv; s-a centrat pe cultul personalitatii liderului cu veleitati mesianice (Führerul Hitler, Tatuca Stalin, Conducatorul Ceausescu, Fidel Castro - El lider Maximo); a fost impusa obligatoriu celor aflati sub autoritatea statului respectiv; a beneficiat de un puternic sistem de cenzura impus prin forta autoritatilor statului; a fost aplicata sistematic si pe scara larga, printr-un efort sustinut asupra intregii populatii; a fost sustinuta in principal pe argumente ideologice (fasciste, national-socialiste, marxist-leniniste), la care s-au adaugat intr-o masura mai mare (Germania) sau mai mica (Rusia) aspecte de ordin rasial sau nationalist; efectele acestei propagande totalitare in afara granitelor in care a fost creata, au fost reduse (cu notabilele exceptii ale unor intelectuali care au fost sedusi de o retorica flamboianta si pe alocuri idealista) din considerente de credibilitate si receptivitate. Toate aceste caracteristici desprinse din practica propagandistica a statelor totalitare comuniste, fasciste sau naziste au determinat in buna masura incadrarea conceptului de propaganda intr-o perceptie definitorie care a supravietuit celor care i-au dat viata. (...)
Modelul sovietic
si cel nazist
Lenin a facut o distinctie intre "agitatie" - destinata maselor largi needucate, inculte si "propaganda" - destinata celor deja initiati, simpatizanti sau membrilor de partid. In schimb, pentru Hitler, propaganda trebuia sa atraga noi suporteri, in timp ce prin organizare erau sustinuti si intariti ideologic membrii de partid si cei deja convertiti la nazism. Imbinarea simultana a terorii opresive cu agitatia, propaganda si cenzura severa a constituit ingredientul comun al primilor ani de consolidare a puterii politice atat in Rusia bolsevica (amenintata si framantata de razboi civil si interventie militara externa), cat si in Germania nazista.
In fine, atat in cazul sovietic, cat si in cel nazist, poate fi usor identificata alinierea liniilor oficiale de propaganda la meandrele si imperativele politice conjuncturale. Nici Hitler si nici Stalin nu au avut vreo retinere in a executa cotituri propagandistice radicale in functie de interesele politice ale momentului. Modul cum s-au transformat radical peste noapte propaganda sovietica si cea nazista la momentul semnarii Pactului Molotov-Ribbentrop la 23 august 1939 si din nou in momentul atacarii Uniunii Sovietice de catre Germania la 22 iunie 1941, constituie poate cel mai elocvent exemplu privind cameleonismul propagandei totalitare, subordonarea ei directivelor politice si apartenenta sa la morala de a doua instanta.
Propaganda nazista a beneficiat de cel mai centralizat si autoritar sistem de planificare si aplicare dintre toate puterile beligerante ale epocii, aceasta poate si datorita spiritului de ordine si disciplina atribuit drept caracteristic natiunii germane. Modelul acestei centralizari directoare a propagandei politice va fi preluat si chiar amplificat postbelic in statele conduse de regimuri comuniste, la fel cum "Führer Prinzip", inventat de Göebbels in beneficiul lui Hitler, va fi transformat in cultul personalitatii de catre toti dictatorii comunisti, incepand cu Stalin si terminand cu Ceausescu, Fidel Castro si Kim Ir Sen. Nici un lider comunist cu puteri totalitare in stat nu a scapat tentatiei de a stabili liniile directoare ale propagandei oficiale si de a-si impune si cultiva in forta imaginea de conducator atotputernic si atotstiutor cu valente mesianice, drept argument final si imbatabil al puterii sale.
Propaganda
interbelica totalitara
In perioada interbelica si apoi in timpul razboiului, atat propaganda bolsevica, cat si cea nazista au exploatat din plin posibilitatile oferite de noua tehnologie mediatica, accesibila intr-o masura din ce in ce mai mare populatiei, si anume radioul si cinematograful. Dincolo de numeroasele documentare si jurnale filmate, regizate in acord cu imperativele politice ale momentului si difuzate pe scara larga, sunt de mentionat remarcabilele contributii cinematografice propagandistice, purtatoare de certe valente artistice, ale cineastului sovietic Serghei Eisenstein ("Crucisatorul Potemkin" - 1926, "Octombrie" - 1927) si ale regizoarei germane Leni Riefenstahl ("Triumful vointei" - 1935, "Olympia" - 1936). Asemenea, Radio Moscova, (infiintat in 1922 si avand cea mai mare putere de transmisie din acea vreme), la fel ca si Radio Berlin, ambele institutii aflandu-se sub controlul total al autoritatilor statului respectiv, au constituit vectori de propaganda extrem de eficienti in caminele oamenilor de rand, prin ubicuitatea si persistenta transmisiunilor, in conditiile unei severe cenzuri a oricaror informatii venite din afara. (...)
Pentru clasele analfabete sau semi-analfabete, predominante mai ales in Rusia, sau pentru populatia aflata in afara marilor aglomerari urbane, radioul si cinematograful au fost mediile ideale de suport propagandistic atat datorita marii lor accesibilitati, cat si datorita permisivitatii lor fata de cenzura oficiala, in conditiile in care posibilitatile tehnologice ale mass-mediei epocii nu ofereau capacitatea strapungerii frontierelor prin transmisiunile prin satelit. Alaturi de acestea, ziarele si revistele controlate de regimurile totalitare, dar si cartile, paradele, ceremoniile sau spectacolele erau predominant accesibile mai ales populatiilor cultivate din marile orase, acolo unde se intamplau evenimentele importante si unde se luau hotararile esentiale in stat si de aceea ele au constituit in egala masura obiectul atentiei minutioase a propagandistilor regimului.