Recent, Editura Humanitas a publicat o ampla monografie despre „Noica si Miscarea Legionara". Pentru Cotidianul, Sorin Lavric, autorul acestui volum, detaliaza momentul, contextul si sensurile adeziunii legionare a filozofului retras, spre sfirsitul vietii, la Paltinis.

„Noica" si „Miscarea legionara". In ce relatie se afla acesti doi termeni? E o complementaritate intre ei? O contradictie? O contrarietate? O intersectie (nefericita)?

O intersectie urmata de o despartire definitiva. Judecata dupa represaliile pe care le-a avut de indurat din cauza ei, intersectia a fost negresit nefericita pentru Noica. Dar judecata dupa articolele din „Buna Vestire", intersectia a fost transfiguratoare. Sa ne inchipuim doua fire cronologice - viata lui Noica si curentul legionar - cum se impletesc la un moment (o data cu omorirea lui Codreanu) intr-un nod de fanatism mistic, cum nodul se tine strins pe toata durata razboiului si cum apoi, despartindu-se pentru totdeauna, firele revin la traiectoria a doua linii paralele.

De ce aceasta tema - a adeziunii la miscarea legionara - continua sa fie destul de ocolita atunci cind se vorbeste/scrie despre Constantin Noica?

Nu e ocolita, ci e tratata inegal, in functie de tabere. Adica fie se apasa cu incapatinare pe trecutul sau legionar spre a i se compromite imaginea, in bunul obicei al discreditarii ideologice („daca a fost legionar inseamna ca e un filozof de mina a doua"), campionii acestei hartuieli fiind Alexandra Laignel-Lavastine si Marta Petreu, fie se trece cu totul sub tacere acest episod biografic - aceasta fiind uzanta romaneasca actuala. E o moda ca intelectualilor legionari, atunci cind li se prezinta biografia intr-o rubrica de dictionar sau intr-un studiu introductiv, secventa angajarii politice sa le fie omisa. Cauza e de gasit cel mai adesea intr-o falsa pudoare, intr-un soi de tresarire defensiva ivita din nevoia de a le menaja posteritatea. Stim ca le dauneaza si ii aparam deformindu-le viata. Logica e indoielnica: daca le stergem din catastife legionarismul, le lasam un gol biografic pe care cititorul avizat il simte imediat. Cititi o biografie a lui Ernest Bernea sau Radu Gyr. Amindoi incep sa scrie in anii ‘30 si, deodata, nu se stie de ce, urmeaza o pauza de vreo treizeci de ani in care nu mai scriu nimic. Parca au murit. Si apoi apar din nou, dar fara explicatii. Acelasi lucru se intimpla cu Noica. Trei decenii dispar in neant si nu stii de ce. Fireste, din cauza represaliilor la care a fost supus.

Cum a inceput povestea „legionara" pentru Constantin Noica? Care sint, sec, statistic, „chirurgical" vorbind, reperele indubitabile ale acestei povesti?

Intr-o enumerare seaca, avem sase repere: 1) prietenia cu Mihail Polihroniade (incepind cu 1929), prin intermediul caruia Noica ii va cunoaste pe Codreanu si Mota; 2) fascinatia exercitata de Nae Ionescu, cel mai inteligent propovaduitor al crezului legionar in Facultatea de Filozofie din Bucuresti; 3) efectul de contagiune psihologica pe care mitul lui Codreanu l-a declansat in generatia tinara interbelica; 4) moartea lui Mota si Marin in Spania (13 ianuarie 1937); 5) alegerile din 20 decembrie 1937, in urma carora Carol al II-lea a realizat ca, pe cai legale, Codreanu nu mai putea fi oprit in cursa catre functia de premier; 6) asasinarea lui Codreanu pe 30 noiembrie 1938, urmata de aderarea lui Noica la Legiune in semn de protest.

In ce fel este aceasta relatie blamabila?

Judecata din unghiul mentalitatii noastre politice - ale carei cistiguri sigure sint democratia, liberalismul si pluripartidismul -, angajarea lui Noica e neindoielnic blamabila. Legionarismul interbelic a fost antidemocrat si antiliberal: genul de miscare totalitara a carei tendinta era sa absoarba in tiparul ei intreaga Romanie. Daca ne amintim insa ca generatia lui Noica nu a aderat la legionarism dintr-un calcul politic, ci ca urmare a unui act de credinta - oamenii aceia au avut un ideal sub semnul caruia si-au trait viata, un ideal religios ce presupunea mintuirea romanilor sub indrumarea unei elite -, gestul lui are ceva din daruirea sublima a marilor exaltati. Oricum nu trebuie sa cadem in mrejele corectitudinii politice si nici in capcana diabolizarii generale a legionarilor. Foarte multi dintre ei au avut o stofa umana de exceptie.

Se poate vorbi, in cazul autorului „Devenirii intru fiinta", despre un specific al optiunii legionare, prin comparatie cu Eliade, Cioran sau cu alti colegi de generatie?

Dintre cei trei, Eliade era cel mai predispus spre o experienta spirituala de tip legionar, si asta fiindca avea o vie sensibilitate religioasa. Cioran era vulnerabil pe latura temperamentului vulcanic, fiind o fire dornica de trairi paroxistice. Noica nu avea nici filonul crestin al lui Eliade si nici tisnirile expansive ale lui Cioran. In plus, era un aristocrat sceptic la tot ce insemna vulg, gloata sau miscare de masa. Avea deci toate datele sa nu se lase molipsit de febra spiritului legionar. Si totusi s-a lasat. Cauza e de gasit in tiparul iesit din comun al oamenilor care au dat tonul in epoca - Corneliu Codreanu, Carol al II-lea, Nae Ionescu, Ion Mota, Nicolae Iorga, Armand Calinescu si inca altii o suta. Nu e usor sa te tii deoparte intr-o epoca avind asemenea protagonisti.

Sint indicii, eventual scrise, ca filozoful in jurul caruia s-a format „scoala" de la Paltinis si-a regretat optiunea sa din tinerete?

Noica nu s-a dezis oficial de Legiune, in schimb a semnat trei texte in care vorbeste de angajarea legionara ca de o greseala: in „Declaratia" autojustificativa din 1959 de la Securitatea din Pitesti, in „Autobiografia" inaintata directorului Centrului de Logica (1965) - Athanase Joja - si in primul articol (20 aprilie 1965) pe care l-a publicat in „Glasul Patriei" („Rindurile cuiva care nu a avut dreptate"). In ele, desi nu se dezice de legionari, Noica recunoaste ca a gresit si marturiseste totodata ca, in articolele pe care le-a scris in „Buna Vestire", isi vede o vina pe care nu o poate pune retrospectiv decit pe seama intelegerii precare a elementului politic.

E un exces nepermis sau e ceva adevar in ideea - vehiculata in unele medii intelectuale - ca in opera filozofica a lui Constantin Noica se intrevede o „patina" legionara?

Nu exista decit o carte in care amprenta experientei legionare se simte in chip vadit, si aceasta este „De Caelo. Incercare in jurul cunoasterii si individului" (1937). In rest, in filozofia lui Noica nu pot fi depistate elemente de doctrina legionara. Iar dupa iesirea din inchisoare (1964), dimensiunea legionara a persoanei lui Noica s-a estompat pina la disparitie, filozoful incheind parca un legamint al tacerii: nu a mai vorbit si nu a mai scris despre Legiune, concentrindu-se exclusiv asupra cartilor de filozofie. Si tot din acest moment nu se mai poate vorbi de legionarul Noica fara riscul de a-i denatura opera. Cu alte cuvinte, din ceea ce fusese in perioada interbelica nu au mai ramas, dupa razboi, decit filozoful si carturarul. Pesemne ca va ramine un mister felul in care, in clipele lui de singuratate, isi privea propriul trecut, nimeni nestiind daca, in sinea lui, mai rezona cu convingerile interbelice sau daca le privea ca pe niste excese inerente dintr-o epoca de incandescenta colectiva. Cert este ca cei care l-au cunoscut dupa 1964 stiu ca filozoful ocolea cu incapatinare discutiile ce ar fi putut sa aiba legatura cu acest episod.

Cititi pe www.cotidianul.ro/select o scurta biografie a lui Sorin Lavric