Traian Basescu a explicat si de ce nu putem face asta: se incalca legislatia internationala in domeniu, se rupe un echilibru juridic care a permis dezvoltarea in pace a Europei in ultimii 60 de ani, se creeaza un precedent clar de care vor profita cu siguranta alte entitati cu veleitati similare, dand exemplul Transnistriei, apoi se transmite semnalul clar ca, la nivelul comunitatii internationale, se poate merge pe ideea recunoasterii drepturilor colective ale minioritatilor nationale, ceea ce poate prefata situatii foarte primejdioase. In conditiile actuale, spunea Domnia Sa, ne confruntam cu situatia in care aproape fiecare om politic viseaza sa devina presedinte de tara si, daca pierde alegerile, apeleaza la solutia de a-si crea propria sa entitate statala, cel mai adesea folosind ca arma de lupta aspiratiile independentiste ale unor minoritati nationale. Si astfel se pot crea state diferite cu aceleasi populatii cum ar fi, spre exemplu, Albania si Kosovo... Context in care orice revendicari ar putea deveni posibile, chiar si cea a Romaniei fata de Republica Moldova al carei teritoriu a facut parte odinioara din cel al tarii noastre. Adaugand insa ca, desigur, nu vom emite o asemenea pretentie deoarece noi suntem un stat democratic si modern care are si institutiile puternice necesare pentru a se proteja, asta raspunzand unei intrebari privitoare la potentialul revendicativ similar al minoritatii maghiare din Romania.
Are dreptate. Intrebarea este insa cine ne asculta. Aici lucrurile se complica deoarece, cu exceptia celor cateva tari europene care s-au opus recunoasterii independentei provinciei Kosovo, toti marii nostri aliati occidentali sunt ferm in favoarea acestei solutii. La Bruxelles nu exista nici macar umbra unui dubiu asupra atitudinii pe care o va adopta UE in aceasta privinta si, in mod evident, problema se va deplasa urgent si in cadrul NATO. Chestiunea are o componenta diplomatica, dar nu numai. Caci dupa proclamarea independentei de catre Kosovo, toate statele sau organizatiile internationale care vor sa trimita acolo misiuni, fie militare sau civile, vor trebui sa discute cu reprezentantii statului respectiv. Noi am anuntat deja ca vrem sa trimitem o companie de politie in cadrul fortei de stabilizare care va actiona in zona. Dar o vom trimite intr-o regiune al carei statut nu-l recunoastem, chiar daca, la nivel de ansamblu, misiunea va fi recunoscuta de coordonatorul european sau de catre NATO?
O a doua intrebare, deloc simpla si cu posibile consecinte pe termen lung, este de a sti care vor fi urmarile acestei pozitii in ce priveste soliditatea axei de parteneriat evocata de Romania drept singur pilon al politicii sale externe. Washington si Londra vor fi primele capitale care vor recunoaste miscarea de independenta ai caror sprijinitori deschisi au fost inca de la inceput. Exista doua posibilitati. Va urma o perioada de izolare discreta a Romaniei, pe modelul sprijinului dat pentru aparitia unor sisteme energetice care-i favorizeaza pe toti ceilalti din regiune, mize importante atat americane cat si europene. Vezi acceptarea europeana a proiectelor North si South Stream, dar si privirea binevoitoare inspre Ucraina, unde Iulia Timosenko vorbeste tot cu rusii pentru o alta conducta. A doua posibilitate este ca nu se va intampla nimic, pur si simplu pentru ca nu contam in joc si ca nu ne asculta nimeni.
Posibil? Din nefericire, da.