Ideea insasi de
scriitor

Mircea Cartarescu
a ajuns sa reprezinte, la noi, ideea insasi de scriitor. Lui Traian Basescu i
s-a reprosat ca n-a auzit de el si presedintele tarii s-a grabit sa-l citeasca,
ca sa dea satisfactie opiniei publice.

Poet, prozator si
publicist, Mircea Cartarescu este un magician al cuvintelor. Un magician, nu un
mag. El nu cauta, ca Eminescu, “cuvantul ce exprima adevarul”, ci foloseste
toate cuvintele existente si, in plus, unele inventate de el pentru a crea
iluzii. Ca poet, lui Mircea Cartarescu ii place sa se joace cu sufletul
cititorului. El declanseaza asteptari, pe care apoi le contrazice. Foloseste la
rece masinaria poeziei, bucurandu-se - cu o voluptate perversa - ca provoaca
exact ce emotii vrea. Vocatia lui de manipulator devine foarte evidenta in “poemele
de amor”, unde cititorul imaginar este iubita insasi; ea ni se infatiseaza ca
un mecanism care, dupa apasarea pe anumite butoane, va incepe iminent sa functioneze
- iar acest fin umor ne incanta.

Proza lui Mircea
Cartarescu este autobiografica, narcisista si poema­tic-filozofica. Pentru
scriitor, co­pi­laria reprezinta principala sa expe­rien­­ta existentiala si
singura pe care a trait-o atent. Proza sa se refera aproa­pe exclusiv la aceasta
perioada. Nu vom intalni, nici in volumul de nu­vele “Visul”, 1989, nici in
roma­nul “Tra­vesti”, 1994, reprezentari ale con­ditiei de barbat adult sau ale
ro­lului jucat de acesta in societate. Pro­zatorul nu are sentimentul si­tuarii
sale in istorie, nu se simte ras­punzator de ce se intampla in jur si nu se arata
interesat de soarta tarii in care s-a nascut. Din perspectiva lui, altii sunt
cei care se ocupa de asa ceva.

Citeste si:

Lumea copilariei
evocata de cineva care la varsta incaruntirii parului inca nu s-a maturizat si
care se pasioneaza de jocurile pe computer si lauda la emisiunile tv muzica
hip-hop - aceasta este proza lui Mircea Cartarescu.

Aparitia in
perioada 1996-2007 a romanului “Orbitor” (in trei volume) a facut senzatie, amintind brutal cititorilor
din Romania ce inseamna marea literatura. In comparatie cu acest roman, aproape
tot ce s-a pu­blicat la noi dupa 1989 pare fad si derizoriu.

Trilogia nu este
egala ca valoare. Treapta cea mai inalta este atinsa in paginile care cuprind
constientizari frenetice ale situatiei omului in Univers. Ni se ofera serii
rapide de revelatii, intr-o progresie deliranta. Inregistrata separat, fiecare
dintre aceste revelatii s-ar dovedi a fi doar o iluzie a intelegerii existentei.
Fiind vorba insa de o repetata luare cu asalt a necunoscutului, se ajunge la un
fel de iluminare, discontinua si totusi reala, ca iluminarea unei incaperi de
blitz-urile unei armate de fotoreporteri

“Lumea
teoreticienilor literari e groaznica: daca ei, oameni deschisi spre viata
spiritului, nu participa in nici un fel la nebunia sangeroasa care e substanta
literaturii, la frumusetea disperata si exploziva din obiectul studiului lor,
ci doar manuiesc cuvintele (radioactive ale) textului cu maini mecanice,
inseamna ca, de fapt, ei sunt ultimii chemati sa participe la lite­ratura.
Fiindca din literatura, ca dintr-o religie, inveti ca este inutil sa faci
altceva decat tocmai literatura. Daca intr-adevar crezi in literatura, teoria
literara nu poate deveni scopul vietii tale. Scopul vietii tale va fi in
adancime, catre enigma. Restul este fucking intelectualism, bun pentru snobi si
femei savante.” (din “Jurnal”, Bucuresti,
Ed. Humanitas, 2001)