La acest inceput de an electoral, unii, sa-i numim rezonerii, incearca sa descopere indici in directia delimitarii identitatilor politice si ideologice la romani.

Ca autentici Don Quijoti contemporani, personajele in discutie au pornit o cruciada impotriva morilor de vint. De altfel, si Adrian Severin, si Valeriu Stoica nu sint la primele incercari de acest fel, insa perseverenta lor nu pare sa fi contribuit in vreun fel la clarificarea politica. Din contra! Dincolo de stereotipuri, atitudinile politice ale actorilor ori tendintele politice ale alegatorilor sint din ce in ce mai confuze. Volatilitatea electoratului, observabila fie cu ocazia referendumurilor, fie la alegerile europene din 2007, reflecta atit incoerenta valorica a partidelor, cit si dezorientarea electoratului. Si asta pentru ca nici stinga, nici dreapta nu spun mare lucru alegatorilor.

In acceptiunea sa clasica, clivajul dreapta-stinga apare ca o constanta a vietii politice. Transpunind in termeni inteligibili teoria conflictului de interese intre indivizi, acest clivaj a fost considerat multa vreme un dat. Si pentru ca semnificatia opozitiei stinga-dreapta sa fie clara, a fost identificat si un moment fondator. Astfel, debutul confruntarii dintre cele doua viziuni pe cit de opuse, pe atit de complementare ar fi avut loc la o data istorica: 11 septembrie... 1789. Atunci, in acea sedinta a Adunarii constituante franceze se dezbatea o chestiune mereu arzatoare: limitarea puterilor executive. Pentru a usura dezbaterea, sustinatorii teoriei regelui puternic - jucator i-am zice astazi - s-au asezat la dreapta presedintelui de sedinta. Monarhistii aparau dreptul sefului statului de a exercita un veto legislativ absolut, iar cei ce li se impotriveau pentru ca se opuneau transformarii Parlamentului intr-o simpla institutie consultativa s-au plasat automat la stinga. Aparent, operind doar citeva schimbari superficiale am putea transla clivajul de atunci in Romania actuala inlocuind, spre exemplu, regele cu presedinte. Dar, dincolo de poveste, stinga si dreapta exprimau atitudini diferite: de la distinctia fondatoare dintre Revolutie si Vechiul Regim la divergentele dintre Libertate si Traditie pina la deosebirea dintre schimbare si ordine.

Or, in Romania, obsesiva reintoarcere spre stinga si dreapta nu reprezinta decit un substitut de ideologie. Cind antibasescismul devine o ideologie, clivajul nu prea functioneaza. Si asta pentru ca, pe de o parte, romanii nu prea pot opera cu clivajul stinga-dreapta. Ne-au demonstrat-o mai multe cercetari, chiar daca unii au incercat sa demonstreze contrariul. Cind nici macar 30% din populatie nu poate oferi o definitie oarecare a binomului stinga-dreapta (vezi Barometrul de Opinie Publica al Fundatiei Soros din octombrie 2003), despre ce tip de conflict ideologic am putea discuta? Ce sa mai vorbim de sensurile occidentale ale clivajului? Relativismul in acest domeniu produce confuzii grave, caci, daca sensul termenilor ar cunoaste variatii de la tara la alta, ce comparam? Ori exista o definitie clara si univoca a stingii si dreptei, si atunci putem compara, ori nu exista, si atunci folosirea termenilor nu este indicata. Pe de alta parte, partidele insele nu pot oferi viziuni ideologice. In aceste conditii, autopozitionarea celor ce reusesc sa indice cit de vag coordonatele celor doua viziuni nu este dependenta de atitudini valorice consecvente, ci de comentariile din presa.

Nascut in contextul primei revolutii industriale, clivajul stinga-dreapta nu mai reuseste sa se adapteze societatii contemporane. In chiar tara care l-a inventat, Franta, nationalismul soft al campaniei prezidentiale Royale, „deschiderea" guvernarii Sarkozy catre stinga, „deschiderea" listelor de stinga catre dreapta au rasturnat logica clivajului stinga-dreapta. Si daca acolo stinga si dreapta s-au volatilizat, de ce au mai plecat politicienii romani in cautarea stingii pierdute si a dreptei ratacite?