In tara lui Agnelli si Pirelli, stabilitatea nu tine doar de legi electorale si referendumuri.

Guvernul Romano Prodi, al 58-lea guvern italian incepind din 1945, a cazut dupa demisia ministrului Justitiei, liderul unui mic partid, nemultumit de anchetarea sa si a sotiei intr-un dosar de coruptie. Nu un dosar penal a dus insa la caderea lui Prodi, ci dorinta de a modifica, prin referendum, legea electorala. Guvernul dorea sa inlocuiasca actualul sistem de vot proportional cu un sistem majoritar si sa ridice pragul electoral de la 4 la 8%. Masurile, considera Prodi, ar duce la o stabilitate guvernamentala, prin eliminarea din parlament a partidelor mici, „solutiile imorale" ale guvernelor italiene. Ar fi a treia modificare a legii electorale in doar 15 ani. In 1993, Italia a trecut de la sistemul proportional la unul mixt. Sistemul a asigurat o stabilitate relativa. De la media de un guvern pe an, s-a ajuns a schimbarea guvernului la doi ani!

In 2005 s-a revenit la sistemul proportional, o capcana intinsa de Silvio Berlusconi, care, aflat la finalul mandatului, a vrut sa destabilizeze viitorul guvern de stinga. Efectul: guvernul Prodi a rezistat un an si patru luni. Este suficient sa adaugam acestui scenariu imaginea comuna a mafiei si a coruptiei din Italia pentru a avea tabloul unei crize profunde.

Regimul politic italian este insa stabil si nu se poate face o legatura directa intre criza guvernelor si sistemul electoral pe de o parte si bunastarea italienilor pe de alta parte. Stabilitatea economica nu isi are originea in referendumuri si legi electorale, ci in intelegerile din umbra, acolo unde partidele isi impart, indiferent de rezultatul alegerilor, conducerea politicii economice. Un exemplu este insusi socialistul Prodi, presedinte intre 1982 si 1989 al Institutului pentru Reconstructie Industriala, sub mai multe guverne de dreapta. IRI detinea atunci Alfa Romeo, RAI sau Alitalia. La fel, Mario Monti a fost de doua ori comisar european, in ciuda schimbarilor de guvern de la Roma.

Fie ca au avut la baza criteriul competentei sau interesul de a manipula justitia, intelegerile transpartinice au avut insa in vedere obiectivul cresterii economice si al cistigarii respectului in politica europeana. Astfel, in perioada de maxima instabilitate din 1945 si pina in 1994, Italia a cunoscut cel mai puternic boom economic din istoria sa, bazat pe avintul concernelor conduse de „oligarhi" precum Agnelli, Pirelli, Olivetti. Si tot atunci Italia a dat Europei personalitati considerate astazi „parinti fondatori" ai UE: Alcide de Gasperi, Altiero Spinelli si Lorenzo Natali.