Pe 26 ianuarie, televizorul meu s-a umplut cu aceasta falsa stire: daca Ceausescu ar fi trait, ar fi implinit nouazeci de ani. Sper ca mirajul acestei cifre rotunde sa atraga si ultima lui evocare si sa nu ma trezec la anul auzind ca Ceausescu ar fi implinit nouazeci si unu de ani. Si, ca sa fiu sigur ca asta n-o sa se intimple, o sa v-o spun direct: daca ar fi trait, anul asta Ceausescu ar fi murit. Nu, nu e o ineptie, e doar expresia ilogica, poate hazlie, a satietatii de Ceausescu. Dupa 18 ani, tot invirtindu-l prin memorie, asa cum flencani o guma de mesetecat careia i s-a dus de mult gustul, simt nevoia sa-l scuip definitiv din zona amintirilor mele obscure. Sa dispara, nenorocitul! Vreau sa nu mai resimt nici cea mai vaga dira de indignare la auzul numelui sau, sa pot pipai locul acelei rani si sa nu gasesc cicatricea. Incercati sa va opriti in loc, pe marginea istoriei personale, pret de un sfert de secunda, si veti vedea ca invocarea lui Ceausescu e precum chemarea unei fantome de circ la o petrecere cu stafii. Un bufon pensionat, care da din miini si va aduce in inimi adierea usoara a unei indignari narcotice. Am ajuns sa-l cultivam ca pe un diavol batrin, bun de dus la parada doar pentru a-l face de ris. In fond, nu mai avem ce face nici cu viata, nici cu moartea lui. Toate astea sint dincolo de linia orizontului, ingropate de mult intr-un amurg milos, deseuri toxice ale istoriei recente. Dezgropindu-le periodic riscam sa ne contaminam inutil.