O fosta studenta a Universitatii de Arte Plastice (Sectia
Design) din Bucuresti a realizat un concept de pupitru terapeutic care are la
baza ideea de dezvoltare independenta a copilului cu dizabilitati.

Pe parcusul celor 4 ani de fa­cultate, Andreea Sandulescu
s-a apropiat foarte mult de de­signul pentru copii, ramura care nu i s-a parut
suficient de dezvol­tata in Romania. “In timp, am participat alaturi de mama
mea la filmarile emisiunii de la TVR 'Oa­meni ca noi>> si am vazut cazuri
im­presionante, de copii care ajutati de un kinetoterapeut au facut progrese
enorme, iar din diagnosticul de handicap locomotor ei au putut sa isi revina si
chiar sa se integreze in societate”.

In urma experientelor traite ala­turi de micutii cu
dizabilitati, Andreea s-a gandit la un proiect me­nit sa vina in ajutorul lor. “Pe
scurt, acest scaun este o conti­nuare a programului kinetoterapeutului, este o
terapie prin joaca. Intr-un scaun fixat de un pupitru, copilul, dar si parintele
au incre­dere ca este in siguranta, micutul se simte protejat, aflandu-se,
totodata, in microuniversul lui, in care poate descoperi toata lumea.”

In 2007 a realizat un proiect care merge mai departe cu
tehnologia, implicandu-se in viata familiei cu un copil cu dizabilitati si
care, pe langa programul kinetoterapeutului, ii ofera celui mic alte multe ore
de terapie psihica si motorie.

Citeste si:

“Proiectul il voi continua la doctorat, anul acesta, cand
voi realiza o macheta si voi face teste. Tocmai pentru ca nu am considerat
proiectul terminat, nu l-am patentat, dar ma voi ocupa de asta anul acesta, cand
sper ca voi realiza si macheta.”

Nu doar hi-tech

“Display-ul, comenzi simple prin touch screen, schimbari de
culoare nu trebuie privite doar ca hi-tech-uri care sunt permise doar oamenilor
mari, ele sunt elemente ce, prin functiile lor extraordinare, il pot integra pe
copilul cu dizabilitati psihomotorii in lumea noastra, ii pot da informatii pe
care nu are de unde le capta si pot reactiona - cu o singura atingere - centrii
nervosi si motorii. Nu exista in Romania nimic de acest gen care sa ajute
copiii, binein­teles in afara de kinetoterapeuti, dar care nu pot face mai mult
de trei-patru ore pe saptamana cu ei, pentru ca numarul copiilor este foarte
mare. E un subiect des­pre care aproape nu se vor­beste, dar, fara indoiala,
acesti copii si parinti au nevoie de tot ajutorul.”