Oscar Wilde si lumea virtuala

Deschizi o carte cu povesti si din ea tasnesc personaje din lumea lui "a fost odata" care incep sa danseze pe muzica electro, paginile se coloreaza de la sine cu imagini din lumea lui "se intampla acum", cuvintele se rostesc cald si poetic, dar la microfon, linii trasate de creioane colorate invizibile se intind pe toata scena, se sterg si se deseneaza din nou. Carmen Vidu propune pentru povestea lui Oscar Wilde, "Privighetoarea si trandafirul", una dintre premierele cele mai recente ale Teatrului National din Bucuresti, o decriptare scenica bine conectata la contemporan.
Digitalizarea povestii
Mai degraba un poem video, spectacolul "Privighetoarea si trandafirul", dupa cunoscuta scriere a lui Oscar Wilde, in montarea tinerei regizoare Carmen Vidu, e o incercare de a gasi un echilibru intre esenta melodramatica a textului si noua forma de sensibilitate a secolului XXI. Intuind ca suferinta unui tanar care nu gaseste in toata lumea un trandafir rosu pe care sa i-l daruiasca iubitei si sa-i castige astfel apropierea unui dans, intr-o seara, la un bal, trebuie altfel istorisita, regizoarea gaseste, cel putin teoretic, solutia potrivita.
Limbajul teatral pe care Carmen Vidu il foloseste pentru a-i vorbi acestei generatii este construit in totalitate pe mesaje multimedia (Ioan Cocan). Si in timp ce copacul si tufa de trandafiri se deseneaza si se sting, inimile indragostitilor pulseza pe ritmuri electro si vibreaza de sange virtual, privighetoarea isi apasa inima pe ghimpe si moare cantand si colorand tot un trandafir virtual, iar decorul de pop-up book se umple de imagini care curg din video-proiectoare, vocea lui Marius Manole, ea singura, pastreaza legatura cu povestea lui Wilde. Lipsit in intregime de tensiune dramatica, spectacolul pare sa isi propuna doar sa spuna o poveste intr-o maniera digitala.
Teatru underground
Construit pe doua planuri, vocea celui ce povesteste si lumea dinauntrul cartii de povesti, cu personaje situate undeva la limita dintre jocuri electronice si marionete, spectacolul aduce in spatiul scenic trei actori care, din pacate, nu construiesc suficiente punti de legatura intre cele doua lumi. Distribuit in rolul povestitorului, Marius Manole umple spatiul cu vocea. Imaginati-va un Oscar Wilde coborat in timpul nostru si soptind, cu incredere in frumusetea povestii, un text dureros de poetic, pe un audiobook. Si incercand sa-si convinga auditoriul si pe sine ca sangele care se scurge din inima privighetoarei in inima trandafirului este cald si viu. Iar de cealalta parte, anuland cu buna stiinta efectul vocii lui Manole, regizoarea distribuie doi actori (Carmen Ungureanu si Eduard Adam) care sa interpreteze printr-o coregrafie stranie (Eduard Gabia), fara cuvinte, intreaga istorie. Dar ceva e rupt si nesincronizat in montarea de la TNB, cele doua planuri negasind cai de comunicare reale, pe alocuri lasand impresia ca cei doi nu spun aceeasi poveste.
Vrand sa anuleze aproape in intregime dramatismul textului lui Wilde (care, oricum, isi traieste solitar existenta si izbucneste adesea necontrolat), Carmen Vidu aluneca din cand in cand in capcana pe care singura o creeaza, osciland ea insasi intre placerea de a se lasa miscata de drama privighetoarei care se jertfeste inutil si dorinta de a anula emotia in intregime. Iar mesajul ajunge la public trunchiat si aluneca pe langa el. E ceva lipsit de forta in propunerea ei scenica, o permanenta ciocnire intre idei si o lipsa de sincronizare intre cele doua planuri. Dar, printre spectacolele Teatrului National, acest tip de montare este bine-venit, aducand un aer proaspat de teatru underground si o poezie aparte.

---

Despre autor: