Declaratia unilaterala de independenta a provinciei Kosovo va fi curind ascultata in Parlamentul de la Pristina.

Pe hirtie, totul pare simplu. Negocierile purtate sub obladuirea Troicii formate din SUA, UE si Rusia au esuat, dat fiind ca nici una dintre parti nu si-a moderat pretentiile. Sirbii continua sa fie intoxicati cu mitologia „leaganului national" (desi au preluat provincia abia in 1912), in vreme ce albanezii kosovari vor independenta sau nimic. Pe un atare fundal, comunitatea internationala pare convinsa ca secesiunea reprezinta raul cel mai mic. Americanii si majoritatea tarilor UE vor recunoaste noul stat. Rusia, Romania, Cipru, Slovacia si probabil Spania (daca nu-si va schimba opinia dupa scrutinul intern din 9 martie) se vor abtine.

Suporterii sustin ca dobindirea independentei e de natura sa stopeze criza Balcanilor occidentali. Oponentii sint convinsi, dimpotriva, ca starea de conflict se va perpetua sub alta forma. Toti stiu insa ca viitorul stat e prea putin viabil si ca saracia, retelele mafiote si incapacitatea administrativa nu vor putea fi compensate prin simpla desfasurare de trupe straine. Dincolo de scenariile-catastrofa (lupte de gherila, destabilizare regionala), e tot mai limpede ca noua entitate va rezista doar cu proptele externe.

Cred totusi ca adevarata problema nu trebuie rezolvata la Pristina, ci la Belgrad. Desi recenta desprindere a Muntenegrului s-a produs fara crispari, separarea de Kosovo risca sa provoace reactii vehemente, mai ales daca fortele prooccidentale (Partidul Democrat al presedintelui Boris Tadici si G 17 Plus, condus de Mladjan Dinkici) vor pierde apropiatele alegeri prezidentiale. Recent, premierul Kostunita a zguduit coalitia de guvernamint afirmind ca Serbia nu va mai semna Acordul de Stabilizare si Asociere daca UE va trimite trupe in Kosovo. Aparent electorala, miscarea aceasta tradeaza de fapt ezitarea liderilor sirbi confruntati cu singurele optiuni posibile: protectoratul Rusiei, varianta neutralitatii autarhice, respectiv integrarea europeana. Primele doua posibilitati tin de domeniul utopiei regresive. Ultima e singura cale realista si rationala, dar intrunirea conditiilor politice pentru ca ea sa fie urmata pina la capat ramine incerta.

Potrivit statisticilor, majoritatea sirbilor traiesc la oras, cistiga in medie 400 de euro lunar, sint dezamagiti de politica si se declara mult mai atrasi de sporirea propriilor venituri decit de pastrarea provinciei Kosovo. 70% dintre cetatenii Serbiei nu detin pasaport si numai o cincime din populatie (cifrata la 7,5 milioane) are incredere in parlament si partide... Exista in schimb o viguroasa initiativa privata, capabila sa reduca numarul celor saraciti de „tranzitie". Confruntata cu o asemenea realitate sociala, clasa politica de la Belgrad are toate motivele sa nu supraliciteze divortul in curs. E la mintea oricui ca fondurile structurale pot aduce Serbiei beneficii mai serioase decit... inarmarea conationalilor din Mitrovita. Ca vecini, speram ca orientarea europeana a Serbiei va prevala, incheind astfel 18 ani de singeroasa (si inutila) isterie colectiva. Lumea lui Tito apartine trecutului.