Cind vine vorba despre familia Ceausescu, oamenii se impart rapid in trei tabere: cei care ii urasc cu aceeasi prospetime, cei care ii iubesc neconditionat si cei absolut indiferenti. Ultimii sint si cei mai multi; pentru ei, Ceausescu a ramas un soi de amintire mai mult sau mai putin traumatizanta, despre care mai discuti la o bere, de dragul vremurilor tineretii. Presa e tot timpul excitata de subiect si nu intimplator. Pretentiosii vor spune ca subiectul „Ceasca" e senzationalist, tabloidal. Dar realitatea e un pic diferita: stim extrem de putin despre un clan care a condus Romania timp de decenii si care ne-a afectat vietile profund. Ne miram ca nu stiu copiii nostri destule despre un regim totalitar si vrem sa accepte drept neconditionat adevarate amintirile noastre traumatizante fara a face cel mai mic efort de rememorare.

Prostia romaneasca de sorginte cultural-artistica se arata in intreaga ei splendoare de vreo 18 ani. Cum se poate sa nu faci ceea ce ar putea fi cea mai profitabila intreprindere culturala din Romania, un muzeu al clanului Ceausescu (mai mult, ideile astea au ramas pe miinile unor derapati precum Dinel Staicu)? Cum se poate sa nu stocam toata recuzita imenselor cintari ale Romaniei, cum se poate sa nu stringem tonele de filme, congrese, interviuri cu martori oculari. Ar fi o provocare pentru istorici, artisti, ar putea lua nastere un muzeu comercial facut cu acuratete istorica din care lumea sa iasa rizind sau plingind. Nu ar fi o institutie care sa continue cultul dictatorului, ci un loc al autopsierii mitului Ceausescu, cel care a otravit milioane de oameni cu dorinta lui de trecere la statutul de dictator asiatic, initiator de dinastie.

Fotografiile si povestile inedite prezentate de Cotidianul astazi constituie o posibila abordare. Armate de oameni au participat la slefuirea soclului unui imens tablou de familie. Sint lucruri care trebuie cunoscute, trebuie sa se rida intr-un muzeu de picturile aiuristice ale lui Balasa, de recitarile lui Albulescu, trebuie sa se rida tare, astfel incit istoria sa fie judecata macar prin grila simtului penibilului. Acel miraculos organ secret pentru depistarea ridicolului, cel care-ti face pielea gaina, poate, de exemplu, ajuta tinerii „care n-au prins" sa perceapa corect ce a fost. „Lumea lui Ceasca" ar fi o atractie universala. Sau poate ne e inca atita rusine de trecut incit nu putem macar accepta utilitatea unei astfel de institutii.