Istoria modului in
care propriul corp ne aduce in fata
celorlalti si ne raporteaza la lumea din jur se extinde mult in spatele evidentelor,
ale datelor concrete si de razboaiele purtate pentru cucerirea teritorii­lor
sau a gloriei.

Ceea ce istoricii trec cu vederea in descrierea unor momente
cruciale in istoria umanitatii se refera uneori la lucrurile care ne fac foarte
umani. Simturile. Glorificand virtutile, o intreaga traditie istoriografica a
refuzat sistematic sa adauge “pete de culoare” care insa ar fi transformat, sa
spunem, batalia de la Termopile intr-un moment de... haos complet al
dezirabilitatii sociale. Sa ne imaginam un fragment dintr-o fictiva cronica
alternativa a unui intelept grec din secolul V i.Hr., care ar fi descris batalia
mai sus amintita numai din perspectiva simturilor: “Razboinicii erau acoperiti
de praf, sange inchegat, care mirosea greu, sudoarea le siroia pe pielea nespalata
de multe zile la rand, de cand luptau fara oprire, iar duhoarea pe care o
declansau armurile de piele in care se impregnase transpiratia era de
neimaginat. Caii regelui persan nu faceau decat sa adauge un iz si mai puternic
invalmaselii din care se vedeau taisurile de sabii si varfuri de lance lucind in
soare, cu picuri de sange imprastiindu-se prin aerul greu, plin de miasmele
luptei. Cand un ostean deschidea gura sa urle, dintii ingalbeniti se aratau, intr-un
rictus, fie de victorie, fie al mortii”. Gloria a fost mereu adaugata la masa
de scris, in linistea curata a bibliotecilor, iar corpurile celor viteji au
fost purificate prin virtuti. Istoria oamenilor, ca indivizi sociali, a trecut insa
de multe ori prin filtrele simturilor, prin pudoarea la care a recurs omenirea in
varii epoci pentru a refuza sa discute despre corp si nevoile lui sau prin
vesela expunere a tuturor tarelor de igiena, fara ca aceasta sa constituie o
drama. Si totusi ceva a fost putred...

Inapoi in pestera

Dar nu in Danemarca, nu acolo a inceput istoria luptei
dintre fiziologia propriului nostru corp si cutuma sociala. Ci in pesterile
Neanderthalilor sau pe malurile raurilor, in cazul comunitatilor de pastori sau
de vana­tori. Ceea ce a impus igiena ca un vesnic motiv de dezbateri si de
clasificari ale de­zi­ra­bilitatii individuale si sociale a fost forma­rea primelor
comunitati umane. Pentru ca traiau impreuna, oamenii au devenit mai atenti la
prezenta celuilalt. Astfel, trebuintele fiziologice se transformau din act
obligatoriu si care avea loc indiferent de context, intr-un act care reflecta
constientizarea aproapelui. Oamenii primitivi au devenit mai grijulii, necesitatile
primare fiind indeplinite, in cazul comunitatilor care traiau in pesteri, in partile
indepartate ale incintei sau pe langa rauri, departe de locul de baut. De aici
a inceput istoria igienei.

Definitii si adevaruri
incomode

Ce este de fapt igiena? O intrebare la care experta britanica
Valerie A. Curtis raspunde astfel: “Igiena este o complicata cutie a Pandorei,
plina de tot felul de lucruri dubioase pe care mai degraba nu le-am privi in fata.
Contine mizerie si boli, gandaci, germeni si apucaturi private scarboase. Contine
idei despre curatenia obsesiva, despre batrani murdari si despre statul care
impune igiena mentala si rasiala. Iar pe de alta parte, ea contine si imagini
cu bucatarii sau bai-luna, oameni apretati, parfumati si aranjati si un numar
nesfarsit de produse de curatat. Igiena se situeaza incomod intre jeg si curatenie,
intre spatiul pu­blic si cel privat si intre domeniile stiintifice sau
religioase ori morale ale societatii. Desi toti suntem de acord ca igiena este
importanta, imbunatatirea ei devine dificila daca nu putem cadea de acord
asupra a ceea ce inseamna sau daca nu intelegem de unde vine”.

Pe firul timpului

De la comunitatile de la poarta evolutiei umane facem un salt
catre Antichitate. Unde gasim prima mare articulare a igienei pe considerente
religioase. Egiptul antic. Corelatia dintre faptul ca o igiena riguroasa
protejeaza mult mai eficient impotriva bolilor parea deja evidenta pentru
egipteni, insa considerentele dupa care avea loc ritualul purificarii corpului
aveau pretexte formale legate exclusiv de riturile dedicate slavirii zeilor.
Ablutiunile cotidiene ale preotilor din templele panteonului egiptean aveau ca
resort datoria fata de divinitati: un corp murdar nu avea voie sa stea in fata
zeului, indiferent de cat de curat este sufletul. Egiptenii erau un popor
suficient de indragostit de imagine, incat cutumele igie­nei sa se conformeze in
functie de acest deziderat. Uleiurile aromate constituiau cel mai eficient mod
de protectie a corpului impotriva soarelui puternic, iar fardurile de diferite
culori aveau mare trecere, machiajul fiind un obicei zilnic pentru majoritatea
claselor sociale care isi puteau permite destul de scumpele articole de
calitate. Insa si igiena corporala era respectata intr-un grad semnificativ mai
mare decat la alte civilizatii din Antichitate. Pe post de sapun, locuitorii de
pe malurile Nilului apelau la o combinatie facuta din cenusa si argila, care
avea capacitati de curatare a pielii. Sapaturile arheologice au adus la lumina bai si sisteme de imprastiere
a apei, care atesta ca le era cunoscuta ideea de dus. Mai mult, primele bai
publice descoperite pe teritoriul Egiptului antic au fost datate ca apartinand
perioadei primelor trei secole i.Hr. pe langa dusuri si cazi, acestea erau
dotate si cu sobe care puteau incalzi apa. Sistemele de irigatii dezvoltate in
Egipt au pus practic baza intelegerii igienei in contextul urban, al fiintei
sociale printre ale carei atuuri se numara si o ingrijire corporala care o
evidentiaza si o face mai atractiva. Herodot scria despre obiceiurile
egiptenilor: “Au grija sa poarte in proaspat spalat tot timpul. Isi circumcid
copiii de dragul curateniei, mai degraba ar fi curati decat aratosi”. O
atitudine care nu va mai reveni in istoria lumii decat in Imperiul Roman si
apoi in secolul XX.

Langa Minotaur

Creta, locul in care civilizatia minoica a lasat urme ale
unui grad de sofisticare rar vazut in bazinul mediteranean. De la arhitectura
la arta, totul este impresionant si acoperit de un strat de mister. Cum a fost
posibila o civilizatie atat de avansata care, cel putin in materie de ingrijire
corporala si de igiena publica, descoperise secretul manipularii sofisticatelor
conducte de scur­gere si canalizare pe mai multe niveluri? O civilizatie in
care regina
beneficia de baie proprie si de vas de toaleta la care se putea trage apa?
Pentru ca un pic mai inspre nord, cutumele grecesti despre igiena, la vremea cand
cretanii, din mileniul al VII-lea pana in 1400 i.Hr., ajunsesera sa edifice o
civilizatie remarcabila, inca erau in perioada “de scutece”. Insa cei care
aveau sa dea lumii termenul de “igiena” nu au fost nici cretanii, nici
egiptenii, nici mesopotamienii. Ci grecii. Pornind de la numele zeitei Hygieia,
care in secolul V i.Hr. beneficia de un cult crescand in Grecia antica, si ca
urmare a epidemiilor de ciuma din acea perioada. Tot grecii sunt responsabili si
pentru ideea, care va face cariera in Evul Mediu, conform careia, mirosurile
rele sunt raspunzatoare pentru starea precara de igiena a spatiului public sau
privat la un anumit moment dat. Hypocrate, parintele medicinei, sfatuia
evitarea apelor, locurilor sau aerului care poarta incarcatura miasmelor, acele
mirosuri care pot otravi.

Si fueris Romae, Romano
vivito more

Citeste si:

Iar la Roma, chiar erau motive ca sa se comporte cineva dupa felul romanilor. Cele mai detaliate insemnari
despre obiceiurile legate de igiena, in sfera publica si privata, le avem de la
cronicarii latini, care au consemnat felul in care igiena, dorinta pentru curatenie
si viata sanatoasa au iesit de sub tutela exclusiva a justificarilor religioase
si a intrat direct in salile de studiu ale medicilor Republicii si apoi ai
Imperiului. Zicala “minte sanatoasa in corp sanatos” ofera o citire foarte
rafinata a modului in care romanii isi priveau atat propriul corp, cat si
efectele intretinerii lui asupra convietuirii cu sine si in societate. Baile
publice ajung in vremea Imperiului Roman la punctul de maxima raspandire. Nu
numai la Roma, ci si pe intregul teritoriu cucerit de flamurile lui Remus si Romulus. Instalatiile de
transport al apei, apeductele, pentru consumul zilnic din marile centre urbane
romane, reprezentau atat o realizare arhitecturala si inginereasca remarcabila,
cat si dovada clara ca igiena devenise unul dintre punctele forte ale agendei
de politici publice ale conducatorilor de la Roma. Igiena iesea pentru prima
oara deschis in spatiul public, formatandu-l, recreandu-l dupa necesitatile
dictate de imperativele evitarii bolilor si epidemiilor. Desi chestiune care incepe
indivi­dual si in spatiul privat, igiena, in vremea dominatiei latine asupra
bazinului medite­ranean, a fost transformata chiar intr-unul dintre insemnele
distinctive ale unei civilizatii avansate. Romanii se spalau des si le placea
teribil acest obicei. Timpul petrecut la terme (baile publice cu apa calda)
constituia deja un ritual social, curatenia trecuse de la necesitate fizica la
pretext de socializare. Igiena aducea oamenii laolalta, pentru a se cunoaste mai
bine.

Evul Mediu, Renasterea
si Epoca Luminilor

Toate au un numitor comun. Lumea, dupa ce a pierdut
contactul direct cu infloritoarea civilizatie romana, dupa destramarea
Imperiului, s-a scufundat intr-o deplina lipsa de igiena. Evul Mediu este
cunoscut ca fiind perioada in care trupul a fost considerat sursa pacatelor, ca
atare salvarea sufletului urma alte considerente, iar trupul a fost neglijat si
minimalizat in termeni de igiena. La curtile regale europene, luxul stralucea,
acoperind o pelicula groasa de murdarie. Una dintre reginele Europei chiar se lauda
cu “stralucitoarea albeata a mainilor sale”, in conditiile in care nu si le mai
spalase de trei saptamani. Nu existau camere speciale destinate satisfacerii
nevoilor fiziologice, de aceea la Curtea Frantei obiceiul monarhilor de a se
muta cu suita de la un castel la altul “in vizita” lua alte semnificatii...
servitorii trebuiau sa curete colturile incintelor, de altfel opulente
arhitectural si ca amenajare de interior, inainte de revenirea suveranilor. In
plin secol al XVIII-lea, curtenii regelui Frantei purtau machiaje sofisticate,
peruci “aripi de porumbel”, vesminte din cele mai fine cati­fele si matasuri,
folosind relaxati andrele sau betisoare metalice lungi pentru a se scarpina sub
perucile fastuoase. De ce? Simplu. Erau plini de paduchi. Parfumurile epocii
aveau esente tari. De ce? Pentru a ascunde mirosurile dezagreabile ale lipsei
unei igiene corporale riguroase.

Industrializare,
postindustrializare

Doar din secolul al XIX-lea incepe marea batalie pentru
readucerea curateniei ca norma sociala acceptabila a igienei private. Nu insa si
a celei publice. Baile isi fac aparitia in casele oamenilor ca prezente
obligatorii. Insa strazile gem de mizerii, noroi si gunoaie. Doar la sfarsitul
secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea apar lucrarile
sistematizate de canalizare, de drenare, de curatenie publica si de amenajare
urbanistica, ce permiteau si chiar incurajau crearea unui spatiu public curat.
Iar secolul al XX-lea a fost cu siguranta secolul in care igiena a devenit una
dintre variabilele statistice masurabile pe consumul de sampon, detergent, pasta
de dinti pe cap de locuitor. Civilizatia actuala este obsedata de curatenie.
Igiena apare astazi ca un imperativ, ca o norma fara de care individul in sine,
dar si populatii intregi nu pot spera sa aiba acces la statutul de societate
avansata. Frenezia curateniei, a lipsei mirosurilor deranjante emise de
fiziologia umana nu mai este neaparat data de deliciile socializarii, cum era
cazul in Imperiul Roman, ci de reversul problemei: lipsa de igiena scade
considera­bil dezirabilitatea sociala. In lumea contemporana nu mai este loc
sau rabdare pentru murdarie. Nu in conditiile in care circuitul comercial care
gestioneaza fluxul de “curatenie” se joaca permanent cu preturile catre praguri
tot mai mici. Oferta econo­mica sti­muleaza igiena. Pentru simplul fapt ca avem
de-a face cu o piata de desfacere in continua expansiune.

Amalgam

Civilizatiile din Mesopotamia
antica atinsesera extraordinare culmi de rafinament, insa marile orase, aglomerari
urbane de dimensiuni impresionante in epoca, nu ar fi oferit calatorului
contemporan o “panorama olfactiva” usor de suportat. Iar asta pentru ca Ninive
sau Babilon nu aveau retele de canalizare si bai pu­blice. De aceea este de
presupus ca amestecul de bogatie cu o igiena publica defectuoasa ducea la
consecinte neplacute in spatiile deschise ale oraselor. O zi de targ in Ninive
ar fi constituit cu siguranta o experienta a simturilor dusa la extrem, chiar si
pentru standardele de atunci.

Grija

Egiptenii au fost printre cei mai pedanti antici. Desi
igiena s-a impus in tara celor doua Regate din considerente religioase,
practicile de curatenie corporala atinsesera deja nivelul de integrare, la
nivel de cutume sociale, care sa le permita oamenilor un trai mai bun. Constienti
ca o igiena superioara permite ocolirea unor focare de infectie generate de
mizerie, egiptenii preferau chiar sa fie curati, mai degraba decat sa arate
bine. Cei mai curati egipteni erau Marii Preoti, obligati sa faca mai multe ablutiuni
zilnic, sa se rada complet si sa isi ingrijeasca pielea.

Cititi si celelalte articole din ZOOM