Ei traiesc bine! - 800 de romani construiesc vapoare in America
Maistri, ingineri proiectanti, simpli muncitori. Cei mai multi spun ca s-au saturat sa fie tratati ca niste ciocanari de doi bani pe luna. De aceea si-au luat lumea in cap si au acceptat prima oferta de munca. Sansa si o firma de recrutare i-au dus tocmai intr-un santier naval din Larose, o localitate situata in apropiere de New Orleans. Acum castiga de opt-zece ori mai mult decat in tara.

Totul a inceput in urma cu cinci-sase ani, atunci cand o firma de shipping din America a adus la reparat printr-un intermediar mai multe vapoare in Romania. La vremea respectiva americanii au fost mirati de calitatea excelenta, rapiditatea si pretul scazut al reparatiilor facute pe santierele navale din Tulcea si Galati, localitati despre care yankeii stiu de regula doar ca se gasesc in tara lui Dracula, Ceausescu si Nadia Comaneci.

In primavara anului 2006, la o jumatate de an dupa ce uraganul Katrina a facut ravagii in New Orleans si in imprejurimi, Abram Hunt, unul dintre directorii companiei navale Edison Chouest Offshore, si-a adus aminte de experienta romaneasca. De aici si pana la ideea de a aduce muncitorii romani in locul celor autohtoni plecati o data cu retragerea apelor nu a mai fost decat un pas. "Mi-am luat sotia, in a carei instincte cred foarte mult, si am plecat intr-o excursie in Romania - spune directorul Hunt. Aici totul s-a legat ca prin minune, eu cautam o firma care sa-mi duca muncitorii in America, o galateanca voia sa dezvolte o societate de recrutare internationala. Dupa ce m-am lamurit ca totul e ok si ca nu vom ingrosa randurile firmelor-fantoma despre care am citit atatea in Romania, am hotarat sa dam drumul la activitate."

In scurt timp, realitatea a depasit cu mult cele mai optimiste pronosticuri, sute si sute de "santieristi" calificati in meseriile cerute de angajatorul american (in special sudori, lacatusi si tubulatori) incepand sa se perinde prin birourile firmei de recrutare. La inceput pe ocolite si cu oarecare timiditate, cerandu-si cartile de munca pentru celebrele "credite doar cu buletinul", apoi pe de-a dreptul pentru interviul de recrutare si dosarul de viza, aproape 1.000 de angajati la santierele navale din Tulcea, Galati, Braila si Mangalia. La vremea respectiva, acest pod aerian Bucuresti-New Orleans a creat o adevarata psihoza in randurile patronilor coreeni, norvegieni si nu numai din santierele navale de pe malul Dunarii, pustiite in cateva saptamani din pricina exodului peste Ocean.

La un moment dat chiar s-a infierat cu manie proletara firma prin care se pleca, ba mai mult, au existat amenintari cu interventii la Guvern, Parlament si chiar la forurile europene pentru a putea lega muncitorii de santier precum iobagii de glie altadata. In final, angajatorii au abandonat batalia cu America incercand sa dreaga busuiocul, asa cum trebuiau s-o faca de la bun inceput: au promis ca umbla la salarii si la conditiile de munca. In plus, in urma cu doar cateva zile au anuntat sponsorizarea scolilor tehnice de profil din zona pentru a-si asigura propriii muncitori calificati. Pentru o generatie intreaga de calificati intr-ale constructiilor navale, masurile au venit prea tarziu. Erau cu totii deja in Lumea Noua.

KILL BILL E MIC COPIL! Drumul cu masina de la New Orleans pana in Larose dureaza vreo doua ore in mod normal sau pe jumatate daca iti da mana sa platesti amenda dupa amenda. Se spune ca ochiul vigilent al radarului vegheaza in permanenta de undeva din cer asupra ta si, chiar daca nu este asa, cuantumul posibilelor amenzi, ce vor fi descarcate direct de pe cartea de credit, iti taie pofta de a incerca marea cu sarea. Sau mai degraba... "mlastina cu sarea", fiindca in prima parte a drumului, daca tragi cu ochiul la sistemul GPS, ai impresia ca mergi pe apa pe un drum care vine de nicaieri si nici nu duce undeva. Intreaga zona este de fapt un teren mlastinos, care "lucreaza" in permanenta, ceea ce a facut ca New Orleans sa nu fie cunoscut doar ca orasul jazzului, ci si ca unicul loc din lume in care mormintele sunt construite deasupra solului, fiindca altfel sicriele ar iesi singure, din cand in cand, la suprafata! Desigur, s-ar mai fi putut povesti despre piscinele care nu pot fi lasate fara apa fiindca pamantul aflat vesnic in miscare le ridica si pe ele, dar cu siguranta primul exemplu este mult mai edificator... Chiar si pentru romanul obisnuit cu orasele mici din tara, Larose pare locul unde a intarcat mutu' iapa sau, mai bine spus, data fiind amplasarea sa de-a lungul unui canal navigabil, unde a intarcat mutu' crocodilul! Si nu glumesc, avand in vedere faptul ca veninoasele furnici rosii si aligatorii traversand agale soseaua la cativa metri de santier fac parte din peisajul normal, precum tantarii si vitele la noi.

In secunda in care opresti masina si pui piciorul in Larose, ai senzatia ca joci fara sa vrei intr-un film de Tarantino. Centrul oraselului pare a fi o benzinarie, dar care este si magazin si restaurant. De aici se intra intr-o sala de jocuri pompos denumita "CASINO". La ora pranzului, cand am ajuns acolo, m-au intampinat 52 de grade Celsius si o fatuca plictisita care este pe rand, in functie de usa pe care ai intrat, ospatarita, "benzinarita" sau bucatareasa. Nu am incercat, dar pun pariu ca o regaseam pe post de crupier daca in locul celebrei fripturi de vita as fi ales masa de joc. Impresia de film este accentuata de linistea si de pustietatea dinprejur. Fiindca trotuare nu sunt, singura sansa sa te intalnesti cu cineva este soseaua, care margineste pe ambele maluri canalul navigabil. In afara de benzinaria-ruleta si de cele cateva magazine sau barulete modeste, singurele locuri de socializare par a fi intersectiile, unde semafoarele te tin pe loc atat cat sa nu faci accident sau sa-ti saluti o cunostinta aflata in trafic. Daca nu ar fi cate un copil pe peluza sau cate o lumina aprinsa la vreo fereastra, ai avea impresia ca strabati decorul abandonat al unei productii hollywoodiene, astfel ca anuntul "Ati ajuns la destinatie" rostit de Ioana (vocea GPS-ului adus de acasa) suna fals, ca un gospel cantat de albi.

Poate de aceea plictiseala, singuratatea si atmosfera mohorata aveau sa fie singurele plangeri formulate de romani cu privire la noul lor loc de munca.

SEFII, OSPATARITELE, SERIFUL, TOTI II IUBESC! "Marea sansa a romanilor s-a numit intr-adevar Katrina - explica directorul Abram Hunt. Nu numai ca in urma uraganului ne-au plecat aproape toti muncitorii, dar si frontul de lucru a devenit dintr-o data urias. Altfel spus, ne-am trezit cu aproape o flota intreaga avariata in Golful Mexic, sute de vapoare care trebuiau reparate urgent, in conditiile in care angajatii ne parasisera. Trebuie sa recunosc ca venirea romanilor ne-a facut sa recuperam tot ceea ce s-a pierdut in timpul uraganului si ne-a dat posibilitatea de a angaja noi lucrari. De aceea apreciez ca vom continua sa aducem si mai multi romani, mai ales ca nu ne-au facut nici un fel de probleme."

Citeste si:

In Larose, o asezare cu 7.000 de locuitori, parerile sunt pozitive la unison, ceea ce - trebuie sa recunoasteti - pare cu totul neobisnuit intr-o perioada in care manelele, scandalurile, jafurile si chiar omorurile ne-au facut de basm in toata Europa. Ospataritele ii plac fiindca "nu se imbata si nici nu le ciupesc de fund!", vecinii au numai cuvinte de lauda, ba un pescar constata cu placere ca romanii reprezinta 10% din comunitatea lor. Pana si omul legii, ajutorul de serif Aluin Bourgeois, are numai cuvinte de lauda despre cei care "sunt cuminti ca niste domnisoare". Culmea recunoasterii avea sa vina insa de la Lonnie Thibodeaux, directorul de comunicare al firmei angajatoare, care a spus ca se simte mandru a fi "frate" intru latinitate cu lucratorii romani, facand aluzie la originea franceza a locuitorilor Louisianei.

Un singur fapt a patat la un moment dat "rochita" de neprihaniti a romanilor. In urma cu cateva luni, un muncitor s-a incuiat in camera si a baut continuu si de unul singur mai multe zile si nopti. Decizia de a fi trimis "pachet" acasa a fost luata la solicitarea familiei ramase in tara, care a dezvaluit ca din cand in cand "il apuca amocul!".
"

OMUL NOU" EXISTA! Programul de munca "standard" incepe la ora sase dimineata si se termina pe inserat, 10-12 ore mai tarziu. La pranz este pauza de masa, petrecuta la cantina sau prin camera, la internet. Fiind platiti la ora, romanilor nu le convine sa stea doar cele 40 de ore de baza saptamanal. E drept ca nici nu au ce face. "In oras distractii si fete nu sunt, asa ca trebuie sa mergem pana la Baton Rouge sau in New Orleans, 'orasul pierzaniei>>. Am facut-o de cateva ori si, in afara de buzunarele goale, nu ne-am ales cu altceva", este parerea aproape unanima cu privire la petrecerea timpului liber. Asa ca, dupa ce si-au petrecut cateva week-end-uri fugarind aligatori in laguna din apropiere sau "pescuind" fetite in orasele invecinate, au ajuns la concluzia ca este mult mai bine sa-si "sarbatoreasca" timpul liber prin munca. Au cerut sa presteze ore suplimentare si au inceput sa bage la greu. Evident, acestea sunt mai bine platite si se simt saptamanal, miercurea, atunci cand este incarcat cardul de salariu. Desi salariile sunt confidentiale si beneficiarii lor tin cu dintii de secret, putem aprecia, fara a fi departe de adevar, ca un muncitor roman castiga circa 3.000-4.000 de dolari pe luna, iar un inginer - cu 1.000-1.500 de dolari mai mult. Se mai adauga cazarea si masa, care nu sunt nici ele de lepadat, astfel ca, vorba unui inginer cu simtul umorului, "omul nou cu care ne freca Ceausescu la cap a aparut aici in mod natural, dupa prima plata suplimentara". Nici macar conditiile de locuit, comparabile - si o scriu fara nici o urma de ironie - cu cele din taberele de brigadieri deschise prin anii '50 la Viseul de Sus (diferenta fiind facuta de internetul si de aerul conditionat din fiecare camera), nu deranjeaza pe nimeni. Au venit aici sa faca bani si considera conditiile ca fiind la limita decentei.

PORTRETE-ROBOT. Am ales la intamplare cativa membri ai comunitatii romanesti din Larose. Cu exceptia starii civile, biografiile par trase la indigo. Valeriu Bocanet, sudor. Este din Galati, are fata de pusti, dar se considera veteran fiindca a ajuns aici acum un an si jumatate, cu primul val. A dat o proba de lucru in tara "pe cinstite, dar floare la ureche pentru meseria pe care o stiu" si s-a trezit cu viza si biletul de avion in mana. Regreta mititeii, apa minerala din Romania si faptul ca nu are ce invata de la noul loc de munca, in ceea ce inseamna meserie considerandu-se "taticul lor". Prefera lucrul in schimbul de noapte fiindca este mai linistit si mai bine platit.

Manu Marin, inginer. Lucreaza in sectia de proiectare. Cand l-am cunoscut pe Aeroportul Otopeni parea un turist excentric care isi imbratisa sotia inainte de plecare in expeditie. Pantaloni scurti, camasa inflorata, pantofi sport. In Larose l-am descoperit "mana dreapta" a sefului de santier Jerry Badeaux, extrem de serios si secretos. Poate ca de plictiseala a dat in patima gatitului si a curateniei, ceea ce-l va transforma la intoarcerea in tara (este la ultima prelungire de viza) in sotul ideal: si serios, si banos.

Sergiu Popa, sudor. Biografie tipica de roman: el in America, fratele in Italia, tata "p'acasa, prin Galati", mama in Cipru. Crede ca in Romania nu s-ar fi realizat niciodata. Spre deosebire de alti colegi care merg cu bicicleta, el si-a cumparat impreuna cu Valeriu o masina la "mana a douazecea", dar de care e tare mandru, fiindca " nu-i cazuta ca a mexicanilor". La intoarcerea acasa isi va putea permite o masina noua si o casa.

IN LOC DE CONCLUZII. Pentru varsta lui, Charlie este extrem de agil si voinic. Au trecut ceva ani de la pensionarea oficiala, dar el continua sa se trezeasca cu noaptea-n cap, sa conduca batrana camioneta, sa-si practice meseria de mecanic de intretinere. "Da - imi spune privind santierul -, ii cunosc pe romani si le apreciez forta de munca, dar nu pot sa nu ma gandesc la ce s-a intamplat cu poporul american. Tinerii se tin de prostii si isi irosesc viata fara sa respecte munca. Asa s-a ajuns sa nu aiba cine pune mana pe o lopata, pe un surub. Uite-te la mine, crezi ca, daca avea cine sa faca asta (si ridica surubelnita spre cer a amenintare si rugaminte in acelasi timp), mai eram eu aici? Nu, domnule, eram in Florida, in paradisul pensionarilor!" Apoi, considerand lucrurile puse la punct, batranul se indeparteaza agale, murmurand in barba ca pentru sine: "Auzi cine ne invata acum sa muncim?! Romanii!".

Dupa putin timp isi intoarce camioneta in curtea unei case parasite. Proprietarii s-au mutat acum un an in Houston, dupa trecerea Katrinei...